Dumnezeu este Izvorul vieţii, al luminii şi al bucuriei pentru întregul Univers. Asemenea razelor soarelui, asemenea apelor care izbucnesc dintr-un izvor bogat, tot aşa binecuvântările se revarsă de la Dumnezeu peste toate creaturile Lui. Când viaţa lui Dumnezeu este în inima oamenilor, ea se va revărsa asupra altora în iubire şi binecuvântare, oriunde s-ar afla ei.
Bucuria Mântuitorului nostru a constat în ridicarea şi mântuirea celor căzuţi în păcat. De aceea, El n-a ţinut prea mult la viaţa Sa, ci a suferit crucea şi nu a luat în considerare ruşinea. La rândul lor, îngerii lucrează necontenit pentru fericirea altora. Aceasta este bucuria lor. Îngerii fără păcat îndeplinesc o lucrare pe care inimile egoiste ar considera-o ca fiind un serviciu umilitor, şi anume aceea de a sluji nevoilor celor nenorociţi, care le sunt inferiori sub toate aspectele, în ceea ce priveşte caracterul şi poziţia socială. Spiritul lui Hristos, al iubirii care se jertfeşte pe sine, este spiritul care umple cerul şi constituie esenţa binecuvântărilor lui. Acesta este spiritul pe care îl vor avea urmaşii lui Hristos şi aceasta este lucrarea pe care o vor îndeplini ei.
Când este primită în inimă ca o comoară scumpă, iubirea lui Hristos nu poate rămâne ascunsă, ci se răspândeşte asemenea mirosului unui parfum plăcut. Influenţa ei sfântă va fi simţită de toţi aceia cu care venim în contact. Spiritul Domnului Hristos în inimă este ca un izvor în deşert, înviorând totul şi făcându-i pe cei care sunt gata să moară nerăbdători să bea din apa vieţii.
Iubirea lui Hristos se va manifesta printr-o dorinţă de a lucra aşa cum a lucrat El, pentru binecuvântarea şi înălţarea omenirii. Ea conduce la o atitudine de iubire, bunătate şi simpatie faţă de toate creaturile de care Se îngrijeşte Tatăl nostru ceresc.
Viaţa Mântuitorului pe pământ nu a fost o viaţă a confortului, a dedicării faţă de Sine, ci El a trudit, depunând un efort perseverent, serios şi neobosit pentru mântuirea omenirii pierdute. De la ieslea din Betleem şi până la crucea Golgotei, El a mers pe calea renunţării la Sine şi nu a căutat să fie scutit de sarcini grele, de călătorii istovitoare şi de griji şi activităţi epuizante. Domnul Hristos a spus: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Și dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28). Aceasta a fost singurul şi marele obiectiv al vieţii Sale. Toate celelalte au fost secundare şi subordonate. Îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu şi realizarea lucrării Sale erau pentru El ca mâncarea şi băutura. În lucrarea Lui nu a existat niciun loc pentru Sine şi pentru interesele egoiste.
Tot astfel, cei care sunt părtaşi ai harului lui Hristos vor fi dispuşi să facă orice sacrificiu, astfel încât ceilalţi oameni pentru care a murit El să poată fi părtaşi ai darului ceresc. Ei vor depune orice efort pentru a face mai bună lumea în care trăiesc. Această atitudine constituie rezultatul sigur al unei convertiri adevărate. Îndată ce vine la Domnul Hristos, în inima omului se naşte dorinţa de a le face cunoscut altora ce minunat prieten a găsit în Iisus; căci adevărul mântuitor şi sfinţitor nu poate fi închis în inimă. Dacă suntem îmbrăcaţi în îndreptăţirea Domnului Hristos şi dacă suntem plini de bucuria locuirii în noi a Duhului Său, nu vom putea rămâne tăcuţi. Dacă am gustat cu adevărat şi am văzut cât de bun este Domnul, atunci vom avea ce să spunem. Asemenea lui Filip, când L-a găsit pe Mântuitorul, îi vom invita pe alţii să Îl cunoască. Ne vom strădui să le arătăm bunătatea atrăgătoare a Domnului Hristos şi realităţile nevăzute ale Împărăţiei cerurilor. Vom simţi o dorinţă puternică de a merge pe calea pe care a mers Domnul Iisus. Vom fi stăpâniţi de o dorinţă plină de zel ca şi cei din jurul nostru să-L poată privi pe „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Efortul făcut pentru binecuvântarea altora va avea ca rezultat propria binecuvântare. Acesta a fost scopul avut în vedere de Dumnezeu, prin faptul că ne-a încredinţat o parte pe care să o îndeplinim în cadrul Planului de Mântuire. El le-a acordat oamenilor privilegiul de a deveni părtaşi ai naturii divine, pentru ca, la rândul lor, ei să fie o binecuvântare pentru semenii lor. Aceasta este cea mai înaltă onoare şi cea mai mare bucurie pe care le poate da Dumnezeu credincioşilor. Cei care devin astfel părtaşi în lucrarea iubirii divine sunt aduşi tot mai aproape de Creatorul lor.
Dumnezeu le-ar fi putut încredinţa îngerilor din cer lucrarea de vestire a soliei Evangheliei şi toată lucrarea slujirii din iubire. El ar fi putut folosi alte mijloace pentru împlinirea planurilor Sale. Dar, în iubirea Sa infinită, Dumnezeu a ales să ne acorde privilegiul de a fi conlucrători cu El, cu Domnul Hristos şi cu îngerii, ca să putem beneficia de binecuvântarea, de bucuria şi de înălţarea spirituală care rezultă din această slujire neegoistă.
Împărtăşirea suferinţelor îndurate de Domnul Hristos ne conduce la o relaţie personală de împreună-simţire cu El. Fiecare sacrificiu de sine pentru binele altora dezvoltă bunăvoinţa şi altruismul în inima celui ce dăruieşte şi îl apropie tot mai mult de Răscumpărătorul lumii, care, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiți” (2 Corinteni 8:9). Numai când împlinim, în acest fel, scopul divin al existenţei noastre, viaţa poate fi pentru noi o binecuvântare.
Dacă vei lucra aşa cum a stabilit Domnul Hristos că trebuie să lucreze ucenicii Săi şi vei câştiga suflete pentru El, vei simţi nevoia unei experienţe spirituale mai profunde şi a unei cunoaşteri mai înalte a lucrurilor lui Dumnezeu; atunci vei înseta şi vei flămânzi după neprihănire. Vei lupta cu Dumnezeu în rugăciune, credinţa ta va fi întărită, iar sufletul tău va bea tot mai mult din izvoarele mântuirii. Confruntarea cu împotrivirea şi cu încercările te va determina să studiezi Biblia şi să te rogi mai mult. Vei creşte în harul şi în cunoaşterea Domnului Hristos şi vei dobândi o experienţă bogată.
Spiritul lucrării dezinteresate pentru alţii conferă caracterului profunzime, statornicie şi o bunătate plină de iubire ca a lui Hristos, aducându-i posesorului pace şi fericire. Aspiraţiile vieţii devin mai înalte. Nu mai există niciun loc pentru lenevie şi egoism. Cei care folosesc în acest fel darurile spirituale ale lui Hristos vor creşte şi vor deveni puternici, pentru a lucra pentru Dumnezeu. Ei vor avea un discernământ spiritual mai profund, o credinţă statornică, mereu crescândă, şi o mai mare putere în rugăciune. Duhul lui Dumnezeu va lucra în inima lor, trezind armoniile sfinte în sufletul care răspunde la atingerea divină. Cei care se consacră în acest fel lucrării dezinteresate pentru binele altora contribuie în mod sigur la propria mântuire.
Singura cale pentru a creşte în har este aceea de a face în mod dezinteresat lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Domnul Hristos, de a ne angaja cu întreaga noastră capacitate în ajutorarea şi binecuvântarea acelora care au nevoie de sprijinul pe care îl putem oferi noi. Puterea este rezultatul exerciţiului; activitatea este condiţia fundamentală a vieţii. Cei care se străduiesc să menţină un stil de viaţă creştin prin primirea pasivă a binecuvântărilor ce vin prin mijloacele harului, fără a face nimic pentru Hristos, pur şi simplu încearcă să trăiască mâncând, fără să muncească. Și în domeniul spiritual, ca în cel fizic, acest fapt are întotdeauna ca rezultat degenerarea şi decăderea. Un om care refuză să-şi folosească membrele îşi va pierde în scurt timp capacitatea de a le folosi. Tot aşa creştinul care nu va folosi puterile primite din partea lui Dumnezeu nu numai că nu va reuşi să crească în Hristos, dar va pierde şi puterea pe care o avea.
Biserica lui Hristos este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Misiunea ei este de a duce lumii Evanghelia. Iar această îndatorire le revine tuturor creştinilor. Fiecare, în limitele darului său şi ale ocaziilor pe care le are, trebuie să aducă la îndeplinire însărcinarea Mântuitorului. Iubirea lui Hristos, descoperită nouă, ne face datori faţă de toţi cei care nu Îl cunosc. Dumnezeu nu ne-a dat lumină ca să o păstrăm pentru noi, ci ca s-o revărsăm asupra lor.
Dacă urmaşii Domnului Hristos ar fi fost conştienţi de datoria lor, ar fi fost mii acolo unde astăzi este numai un vestitor al Evangheliei în ţările lumii. Toţi cei care nu se pot angaja personal în această lucrare o pot susţine totuşi cu mijloacele lor financiare, cu simpatia şi rugăciunile lor. Și ar mai fi încă mult mai multă nevoie de eforturi serioase pentru sufletele din ţările considerate creştine.
Dacă îndatoririle ne reţin aici, nu este nevoie să mergem în ţările păgâne ca să lucrăm pentru Hristos, nici chiar să părăsim cercul restrâns al familiei. Noi putem face acest lucru în cercul familiei, în biserică, printre cei cu care suntem asociaţi şi în mijlocul cărora ne desfăşurăm activitatea profesională.
Mântuitorul Și-a petrecut cea mai mare parte a vieţii Sale pe pământ lucrând cu răbdare în atelierul de dulgherie din Nazaret. Îngerii-slujitori Îl vegheau pe Domnul vieţii, în timp ce mergea alături de ţărani şi muncitori, nerecunoscut şi neonorat. El Și-a îndeplinit chemarea tot atât de conştiincios când a lucrat în meseria Lui modestă ca atunci când a vindecat bolnavi sau când a umblat pe valurile răscolite de furtună ale Mării Galileii. Tot aşa şi noi putem umbla cu Hristos şi putem lucra pentru El în cele mai umile îndatoriri şi în cele mai de jos poziţii ale vieţii.
Apostolul spune: „Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat” (1 Corinteni 7:24). Omul de afaceri poate să-şi conducă tranzacţiile în aşa fel încât, datorită corectitudinii sale, Domnul să fie preamărit. Dacă este un adevărat urmaş al lui Hristos, el îşi va demonstra religia în tot ce face şi le va descoperi oamenilor spiritul lui Hristos. Mecanicul poate fi un reprezentant vrednic şi credincios al Aceluia care a muncit din greu în umila Sa viaţă trăită printre dealurile din Galileea. Toţi aceia care poartă numele lui Hristos ar trebui să lucreze şi să se comporte astfel încât ceilalţi, văzând faptele lor bune, să-L slăvească pe Creatorul şi Răscumpărătorul lor.
Mulţi au găsit scuze pentru faptul că nu şi-au pus darurile în slujba lui Hristos, spunând că alţii erau mai înzestraţi decât ei şi aveau avantaje mai bune. A existat chiar ideea că numai celor deosebit de talentaţi li se cere să-şi consacre aptitudinile în slujba lui Dumnezeu. Unii au înţeles că talentele au fost date numai unei anumite clase favorizate, excluzându-i pe ceilalţi, care, bineînţeles, nu sunt chemaţi să împărtăşească nici activitatea acestora, nici răsplata lor. Dar, în parabola Domnului, lucrurile nu sunt prezentate în acest fel. Când şi-a chemat slujitorii, stăpânul casei i-a dat fiecăruia partea sa de lucru.
Cu un spirit plin de iubire, noi putem îndeplini cele mai umile îndatoriri ale vieţii, „ca pentru Domnul” (Coloseni 3:23). Dacă iubirea lui Dumnezeu este în inimă, ea se va manifesta în viaţa de fiecare zi. Atunci vom fi înconjuraţi de parfumul plăcut al prezenţei lui Hristos, iar influenţa noastră va fi pentru înălţarea şi binecuvântarea multora.
Nu trebuie să aştepţi ocazii mari, speciale, sau talente extraordinare pentru ca numai după aceea să lucrezi pentru Dumnezeu. Nu trebuie să te gândeşti la ce va spune lumea despre tine. Dacă viaţa ta zilnică este o mărturie despre curăţia şi sinceritatea credinţei tale şi dacă ceilalţi sunt convinşi că doreşti să le faci bine, eforturile tale nu vor fi cu totul zadarnice.
Cel mai umil şi mai sărac dintre ucenicii Domnului Hristos poate fi o binecuvântare pentru alţii. Poate că nu-şi dau seama că fac vreun bine deosebit, dar, prin influenţa lor tăcută, ei pot pune în mişcare valuri de binecuvântare care vor deveni tot mai adânci şi mai vaste, ale căror rezultate binecuvântate poate că nu le vor cunoaşte până în ziua răsplătirii finale. Ei nu simt şi nici nu sunt conştienţi de faptul că îndeplinesc o lucrare însemnată. Ei nu sunt chemaţi să se împovăreze singuri cu grija privitoare la reuşită. Tot ce au de făcut este să meargă înainte în linişte, îndeplinind cu credincioşie lucrarea pe care le-o încredinţează providenţa lui Dumnezeu, şi viaţa lor nu va fi trăită zadarnic. Caracterul lor se va dezvolta devenind tot mai mult asemenea lui Hristos; ei sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu în viaţa aceasta şi se pregătesc pentru o lucrare mai înaltă şi pentru bucuria neumbrită a vieţii veşnice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu