În Biblie, schimbarea inimii prin care devenim copii ai lui Dumnezeu este numită naştere. De asemenea, această schimbare este comparată cu încolţirea seminţei bune, semănate de gospodar. În acelaşi fel, cei care sunt cu adevărat convertiţi la Hristos sunt „ca nişte prunci născuţi de curând”, care trebuie să crească „în toate privinţele”, ajungând la maturitatea credinţei, „la Cel ce este Capul, Hristos” (1 Petru 2:2; Efeseni 4:15). Sau, asemenea seminţei bune, semănate în pământ, ei trebuie să crească şi să aducă roade. Isaia spune că ei vor fi numiţi „terebinţi ai neprihănirii”, „un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:3). În acest fel, Biblia foloseşte ilustraţii din viaţa naturii pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine adevărurile tainice ale vieţii spirituale.
Toată înţelepciunea şi iscusinţa omului nu sunt în stare să dea viaţă nici chiar celui mai mic lucru din natură. Plantele sau animalele pot trăi numai prin viaţa pe care o dă Dumnezeu. Tot astfel, viaţa spirituală ia naştere în inima oamenilor numai venind de la Dumnezeu. Numai cine este „născut de sus” poate deveni părtaş al vieţii pe care a venit să o dea Domnul Hristos (Ioan 3:3).
Creşterea în Hristos este asemenea creşterii în natură. Dumnezeu este Acela care preface mugurul în floare şi floarea în fruct. Prin puterea Lui, se dezvoltă sămânţa, devenind „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4:28). Profetul Osea spunea despre poporul Israel că „va înflori ca crinul”, „vor da viaţă grâului, vor înflori ca via” (Osea 14:5,7). Iar Domnul Hristos ne îndeamnă să ne uităm „cu băgare de seamă cum cresc crinii” (Luca 12:27). Plantele şi florile nu cresc prin propria grijă, prin eforturile şi preocuparea lor, ci primind de la Dumnezeu elementele oferite de El pentru susţinerea vieţii. Copilul nu poate adăuga ceva la statura lui prin propria putere şi grijă. Nici noi nu ne putem asigura creşterea spirituală prin grija şi eforturile personale. Planta, copilul cresc datorită faptului că primesc din mediul înconjurător cele necesare vieţii – aer, lumina soarelui şi hrană. Domnul Hristos reprezintă pentru aceia care se încred în El acelaşi lucru pe care îl reprezintă aceste daruri ale naturii pentru animale şi plante. El este „lumina ta pe vecie”, „un soare şi un scut” (Isaia 60:19; Psalmii 84:11). El va fi „ca roua pentru Israel.” „El va fi ca o ploaie repede care udă câmpia” (Osea 14:5; Psalmii 72:6). El este apa vie, „Pâinea lui Dumnezeu... care se pogoară din cer şi dă lumii viaţa” (Ioan 6:33).
În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a învăluit lumea întreagă cu o atmosferă de har tot aşa de reală ca aerul care învăluie globul pământesc. Toţi cei care aleg să respire această atmosferă dătătoare de viaţă vor trăi şi vor creşte până la statura de bărbaţi şi femei în Hristos Iisus.
După cum floarea se întoarce spre soare, pentru ca razele lui strălucitoare să poată ajuta la desăvârşirea frumuseţii şi simetriei ei, tot astfel ar trebui să ne întoarcem şi noi spre Soarele Neprihă- nirii, pentru ca lumina cerului să poată străluci asupra noastră, iar caracterul nostru să poată fi transformat după modelul caracterului Domnului Hristos.
Domnul Hristos ne învaţă acelaşi lucru când spune: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceți rod dacă nu rămâneţi în Mine..., căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:4,5). Tu depinzi de Hristos pentru a trăi o viaţă sfântă, tot aşa cum mlădiţa depinde de viţă pentru a creşte şi a aduce rod. Despărţit de El, nu poţi avea viaţă. Nu ai nicio putere pentru a te opune ispitei sau pentru a creşte în har şi în sfinţire. Însă, rămânând în El, vei putea înflori. Primind viaţă din viaţa Lui, nu te vei ofili şi nu vei fi fără roadă. Vei fi ca un pom sădit lângă apele unui râu.
Mulţi consideră că în lucrarea mântuirii există o anumită parte pe care trebuie să o îndeplinească singuri. Ei s-au încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor, dar acum se străduiesc prin eforturi proprii să trăiască o viaţă neprihănită. Orice încercare de felul acesta este sortită eşecului. Domnul Hristos spune că „fără Mine nu puteţi face nimic”. Creşterea noastră în har, bucuria noastră, capacitatea de a fi folositori – toate depind de legătura noastră cu Domnul Hristos. Comuniunea noastră cu El, rămânerea noastră în Hristos, zi de zi, oră de oră, constituie singura modalitate prin care trebuie să creştem în har. El nu este doar Autorul, ci şi Desăvârşitorul credinţei noastre. Hristos este cel dintâi, cel de pe urmă, totul în toate. El trebuie să fie cu noi nu numai la începutul şi la sfârşitul călătoriei noastre, ci la fiecare pas pe care îl facem pe cale. David spunea: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei. Când este la dreapta mea, nu mă clatin” (Psalmii 16:8).
Te întrebi oare: „Cum pot să rămân în Hristos?” În acelaşi mod în care L-ai primit la început. „După cum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El.” „Și cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Coloseni 2:6; Evrei 10:38). Tu te-ai predat lui Dumnezeu, pentru a fi cu totul al Lui, pentru a-L sluji şi a-L asculta, şi L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal. Tu nu ai putut să-ţi ispăşeşti singur păcatele şi nici să-ţi schimbi inima, dar, predându- te lui Dumnezeu, ai încredinţarea că, datorită Domnului Hristos, Dumnezeu a făcut toate acestea pentru tine. Tu ai devenit al lui Hristos prin credinţă şi tot prin credinţă trebuie să creşti în El – dăruind şi primind. Trebuie să dăruieşti totul – inima ta, voinţa ta, slujirea ta –, să te dăruieşti Lui cu întreaga fiinţă, pentru a asculta toate cerinţele Lui, şi, în acelaşi timp, trebuie să primeşti totul – pe Hristos, plinătatea tuturor binecuvântărilor Sale, ca să locuiască în inima ta, să fie puterea ta, neprihănirea ta şi ajutorul tău veşnic – pentru a-ţi da puterea de a asculta.
Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; aceasta să fie prima activitate a ta. Roagă-te astfel: „O, Doamne, primeşte-mă să fiu cu totul al Tău! Aşez toate planurile mele la picioarele Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi tot ce fac eu să fie făcut prin puterea Ta.” Această lucrare trebuie îndeplinită zilnic. În fiecare dimineaţă, consacră-te lui Dumnezeu pentru ziua aceea. Pune toate planurile tale la dispoziţia Lui, pentru a fi aduse la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărî El în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi, ai posibilitatea de a-ţi încredinţa viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi astfel viaţa ta va fi modelată, devenind tot mai asemănătoare vieţii Domnului Hristos.
O viaţă trăită în Hristos este caracterizată de pace şi linişte sufletească. Poate că nu vei simţi stări de extaz, dar în sufletul tău se va instaura o încredere statornică, durabilă şi liniştitoare. Speranţa ta nu se află în tine; ea este în Domnul Hristos. Slăbiciunea ta este unită cu puterea Lui; neştiinţa ta, cu înţelepciunea Lui; lipsa ta de voinţă, cu tenacitatea Lui. Prin urmare, nu trebuie să te bazezi pe tine însuţi, nu trebuie să îngădui ca mintea să-ţi fie absorbită de persoana şi interesele proprii, ci încrede-te în Hristos. Gândeşte-te la iubirea, la frumuseţea şi la desăvârşirea caracterului Său. Hristos în atitudinea Lui de renunţare la Sine, Hristos în umilinţa Sa, Hristos în sfinţenia şi neprihănirea Sa, Hristos în dragostea Lui nemăsurată – iată care trebuie să fie subiectul tău de contemplare. Prin iubire faţă de El, prin imitarea modelului Său, prin dependenţa de El, vei fi transformat după chipul şi asemănarea Lui.
Domnul Iisus spune: „Rămâneţi în Mine.” Aceste cuvinte transmit ideea de odihnă, stabilitate şi încredere. De asemenea, El adresează invitaţia: „Veniţi la Mine... şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Cuvintele psalmistului exprimă acelaşi gând: „Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El” (Psalmii 37:7). Iar Isaia vorbeşte despre asigurarea că „în linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră” (Isaia 30:15). Această odihnă nu se află într-o stare de inactivitate; deoarece, în invitaţia Mântuitorului, făgăduinţa odihnei este legată de chemarea la lucru, la activitate: „Luaţi jugul Meu asupra voastră... şi veţi găsi odihnă” (Matei 11:29). Inima care îşi găseşte odihna deplină în Hristos va fi cea mai zeloasă şi mai activă în lucrarea îndeplinită în slujba lui Iisus.
Când mintea este preocupată de interesele personale, ea se înstrăinează de Hristos, Izvorul vieţii şi al puterii. De aceea, efortul continuu al lui Satana este acela de a menţine atenţia departe de Mântuitorul, împiedicând astfel unirea şi comuniunea sufletului cu Domnul Hristos. Plăcerile păcatului, grijile, necazurile şi dificultăţile vieţii – unele dintre acestea sau toate împreună, constituie mijloacele pe care le va folosi Satana în încercarea de a ne abate gândurile de la Domnul Hristos. Nu te lăsa înşelat de strategiile lui iscusite. Prea adesea, el îi determină pe mulţi, care sunt cu adevărat conştiincioşi şi doresc să trăiască pentru Dumnezeu, să se gândească numai la greşelile şi slăbiciunile proprii şi, despărţindu-i în felul acesta de Hristos, Satana speră să câştige biruinţa. Nu trebuie să facem din noi înşine centrul preocupărilor noastre, îngăduindu-ne să ne îngrijorăm şi să ne temem dacă vom fi sau nu mântuiţi. Toate acestea ne îndepărtează inima de Izvorul puterii noastre. Încredinţează-I siguranţa inimii tale lui Dumnezeu şi ai încredere în El. Vorbeşte despre Iisus şi meditează la El. Fă ca eul tău să dispară în El. Îndepărtează orice îndoială; alungă-ţi temerile. Spune împreună cu apostolul Pavel: „Trăiesc..., dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Și viaţa, pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20). Rămâi liniştit în Dumnezeu. El este în stare să păzească ce I-ai încredinţat. Dacă te vei preda în braţele Sale, El te va face să ajungi mai mult decât biruitor prin Acela care te-a iubit.
Când a luat asupra Sa natura umană, Domnul Hristos a legat omenirea de Sine printr-o legătură a iubirii care nu va putea fi ruptă niciodată de nicio putere, cu excepţia alegerii personale a omului în această privinţă. Satana ne va prezenta în mod permanent atracţii fascinante, pentru a ne amăgi să rupem legătura cu Domnul Hristos – să alegem să ne despărţim de Hristos. Acesta este domeniul în care trebuie să veghem, să luptăm şi să ne rugăm, pentru ca nimic să nu ne poată atrage, determinându-ne să alegem un alt stăpân, căci noi suntem liberi în permanenţă să facem aceasta. Să ne păstrăm privirile îndreptate spre Domnul Hristos, iar El ne va păstra pentru Sine. Noi suntem în siguranţă atâta timp cât privim la Hristos. Nimeni nu ne poate smulge din mâna Sa. Când privim fără încetare la El, suntem „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
Aceasta a fost modalitatea prin care primii ucenici au reuşit să ajungă asemenea scumpului lor Mântuitor. Când au auzit cuvintele lui Iisus, acei ucenici au simţit că au nevoie de El. L-au căutat,
L-au găsit şi L-au urmat. Ei L-au însoţit acasă, la masă, în camera de rugăciune, afară, la câmp. Ei s-au purtat ca nişte elevi cu învăţătorul lor, primind zilnic de pe buzele Lui lecţii despre adevărul sfânt. Au privit la El ca nişte slujitori la stăpânul lor, pentru a ajunge să-şi cunoască toate îndatoririle. Acei ucenici erau nişte oameni „supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5:17). Ei au avut de dus aceeaşi luptă cu păcatul şi au avut nevoie de acelaşi har pentru a trăi o viaţă sfântă.
Chiar Ioan, ucenicul iubit, cel care a reflectat cel mai mult asemănarea cu Mântuitorul, nu a avut acest caracter plăcut, ca urmare a felului său de a fi. Nu numai că din fire era vanitos şi dorea cu ambiţie să fie onorat, ci, când era ofensat, devenea violent şi răzbunător. Dar, pe măsură ce i s-a descoperit caracterul divin al Mântuitorului, el şi-a înţeles deficienţele şi slăbiciunea şi acest fapt l-a umilit. Tăria şi răbdarea, puterea şi sensibilitatea, maiestatea şi blândeţea pe care le-a văzut el, zi de zi, în viaţa Fiului lui Dumnezeu i-au umplut sufletul de admiraţie şi de iubire. Zi după zi, inima lui a fost atrasă spre Hristos, până când, din iubire pentru Învăţătorul său, el s-a pierdut din vedere pe sine. Temperamentul lui răzbunător şi ambiţios a fost supus puterii modelatoare a Domnului Hristos. Influenţa regeneratoare a Duhului Sfânt i-a înnoit inima. Puterea iubirii lui Hristos a realizat o transformare a caracterului său. Acesta este rezultatul sigur al unirii cu Hristos. Când Domnul Hristos locuieşte în inimă, întreaga natură este schimbată. Spiritul Domnului Hristos, iubirea Lui sensibilizează inima, supune sufletul şi înalţă gândurile şi dorinţele noastre către Dumnezeu, către ceruri.
După ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer, simţământul prezenţei Sale a continuat să-i însoţească pe ucenici. Această prezenţă era personală, plină de iubire şi de lumină. Iisus, Mântuitorul, Cel care umblase, vorbise şi Se rugase cu ei, care rostise cuvinte de speranţă şi mângâiere pentru inima lor, a fost luat din mijlocul lor la ceruri, chiar în timp ce solia păcii era încă pe buzele Lui. Pe când era învăluit de norul de îngeri, au auzit sunetul vocii Sale, asigurându-i: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). El Se înălţase la cer ca Fiu al omului. Ei ştiau că Domnul Hristos stătea înaintea tronului lui Dumnezeu, continuând să fie Prietenul şi Mântuitorul lor; ştiau că sentimentele Lui de simpatie erau neschimbate; că El Se identifica în continuare cu suferinţele neamului omenesc. El prezenta înaintea Tatălui meritele sângelui Său preţios, arătând spre mâinile şi picioarele Sale rănite, ca amintire a preţului pe care Îl plătise pentru răscumpăraţii Săi. Ei ştiau că El Se înălţase la cer ca să le pregătească locaşuri şi că va veni din nou pentru a-i lua cu Sine.
Când s-au adunat cu toţii, după înălţarea Domnului la cer, ucenicii au fost nerăbdători să-şi prezinte cererile înaintea Tatălui, în numele Domnului Hristos. Cu teamă sfântă, ei s-au plecat în rugăciune, repetând asigurarea: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:23,24). Ei au întins mâna credinţei mai sus şi tot mai sus, prezentând puternicul argument: „Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Romani 8,34). Iar Ziua Cincizecimii le-a adus prezenţa Mângâietorului, despre care Domnul Hristos le spusese că „va fi în voi”. Și, în continuare, îi asigurase: „Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 14:17; 16:7). De atunci înainte, prin Duhul Sfânt, Domnul Hristos urma să locuiască în mod continuu în inima copiilor Săi. Unirea lor cu Hristos era mai strânsă decât atunci când fusese alături de ei pe pământ. Lumina, iubirea şi puterea lui Hristos, care locuia înăuntrul lor, strălucea prin ei, aşa că oamenii, văzându-i, se mirau, „întrucât ştiau că erau oameni necărturari și de rând şi au priceput că fuseseră cu Iisus” (Faptele apostolilor 4:13).
Hristos doreşte să fie pentru copiii Lui astăzi tot ceea ce a fost pentru ucenici, pentru că, în ultima Sa rugăciune, având în jurul Lui mica grupă de ucenici, El a spus: „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).
Domnul Iisus S-a rugat pentru noi, cerând să putem fi una cu El, aşa cum El este una cu Tatăl. Ce unire minunată este aceasta! Mântuitorul spunea despre Sine: „Fiul nu poate face nimic de la Sine.” „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 5:19; 14:10). Prin urmare, dacă Hristos locuieşte în inima noastră, atunci El va lucra în noi „şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Noi vom lucra aşa cum a lucrat El şi vom manifesta acelaşi spirit. În acest fel, iubindu-L şi locuind în El, vom creşte „în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu