Calea către Hristos - Capitolul 7: DOVADA ADEVĂRATEI UCENICII

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o fiinţă nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)

Cineva poate că nu va şti să spună exact timpul sau locul sau să redea întregul şir al împrejurărilor care au avut loc în procesul convertirii sale; dar faptul acesta nu dovedeşte că el nu a fost convertit. Domnul Hristos îi spunea lui Nicodim: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8). Aşa cum vântul nu se vede, dar efectele lui se văd şi se simt în mod clar, la fel se întâmplă cu Duhul lui Dumnezeu şi cu lucrarea Lui asupra inimii omului. Puterea aceasta regeneratoare, pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea, dă naştere unei noi vieţi în suflet şi creează un om nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În timp ce lucrarea Duhului este tăcută şi imperceptibilă, efectele ei sunt vizibile. Dacă inima a fost înnoită prin Duhul lui Dumnezeu, viaţa va mărturisi acest fapt. Deşi nu putem face nimic pentru schimbarea inimii noastre sau pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu; deşi nu trebuie să ne încredem deloc în noi înşine sau în faptele noastre bune, viaţa noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuieşte sau nu în noi. Se va observa o schimbare în caracterul, obiceiurile şi preocupările noastre. Contrastul între ceea ce am fost şi ceea ce suntem va fi categoric şi clar. Caracterul nu este dezvăluit prin faptele bune ocazionale sau prin greşelile întâmplătoare, ci prin tendinţa manifestată în cuvintele şi faptele noastre de zi cu zi.

Este adevărat că poate exista o corectitudine a comporta- mentului exterior, fără puterea înnoitoare a lui Hristos. Plăcerea de a avea influenţă şi dorinţa de a fi onorat de ceilalţi pot determina o viaţă ordonată. Respectul de sine ne poate face să evităm orice aparenţă rea. O inimă egoistă poate îndeplini acte de generozitate. Aşadar, prin ce mijloace vom putea şti de partea cui suntem?

A cui este inima noastră? Cu cine se ocupă cugetele noastre? Despre cine ne place să vorbim? Cui îi închinăm noi sentimentele cele mai calde şi cea mai mare parte a energiilor noastre? Dacă suntem ai lui Hristos, gândurile noastre sunt îndreptate spre El şi sentimentele noastre cele mai plăcute Îi sunt dedicate Lui. Tot ce avem şi tot ce suntem Îi consacrăm Lui. Dorim din toată inima să purtăm chipul Lui, să fim motivaţi de spiritul Lui, să facem voia Lui şi să-I fim plăcuţi în toate lucrurile.

Aceia care devin fiinţe noi în Iisus Hristos vor evidenţia roadele Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22,23). Ei vor înceta să se conformeze plăcerilor din trecut şi, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui şi se vor curăţa după cum El este curat. Lucrurile pe care cândva le urau, acum le iubesc, iar cele pe care cândva le iubeau, acum le urăsc. Cei mândri şi vanitoşi devin blânzi şi smeriţi, cei superficiali şi aroganţi devin serioşi şi discreţi. Alcoolicii devin abstinenţi, iar cei imorali devin curaţi. Obiceiurile extravagante şi moda lumii sunt abandonate. Creştinul va căuta nu „podoaba de afară”, ci „omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit” (1 Petru 3:3,4).

Nu există nicio dovadă a unei pocăinţe adevărate, dacă aceasta nu produce o reformă a vieţii. Dacă îşi îndeplineşte obligaţiile la care s-a angajat, dacă înapoiază ce a furat, dacă îşi mărturiseşte păcatele şi Îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii lui, păcătosul poate fi sigur că a trecut de la moarte la viaţă.

Când venim la Hristos aşa cum suntem, nişte fiinţe greşite şi păcătoase, beneficiind de harul Său iertător, iubirea răsare în inima noastră. Atunci, orice sarcină este uşoară, căci jugul pe care îl pune Domnul Hristos pe umerii noştri nu este greu. Împlinirea datoriei devine o satisfacţie, iar sacrificiul, o plăcere. Calea care înaintepărea învăluită în întuneric ajunge acum luminată de razele strălu- citoare ale Soarelui Dreptăţii.

Frumuseţea caracterului lui Hristos se va vedea în comporta- mentul urmaşilor Săi. Pentru Iisus, era o plăcere să facă voia lui Dumnezeu. Viaţa Mântuitorului nostru a fost dominată de iubire faţă de Dumnezeu şi de zel pentru slava Sa. Iubirea înfrumuseţa şi înnobila toate faptele Lui. Iubirea este de la Dumnezeu. Inima neconsacrată nu poate genera sau produce iubirea. Ea se găseşte numai în inima în care domneşte Iisus. „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). În inima înnoită prin harul divin, iubirea este principiul ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsurile, controlează pasiunile, învinge vrăjmăşia şi înnobilează sentimentele. Această iubire, cultivată în suflet, face ca viaţa să fie mai plăcută şi răspândeşte o influenţă înnobilatoare asupra tuturor celor din jur.

Există două greşeli de care copiii lui Dumnezeu – îndeosebi cei care tocmai au început să se încreadă în harul Său – trebuie să se păzească în mod special. Prima, de care ne-am ocupat deja, este aceea de a se încrede în propriile fapte, pentru a ajunge singuri în armonie cu Dumnezeu. Cel care se străduieşte să devină sfânt prin propriile fapte de păzire a Legii încearcă o imposibilitate. Tot ce poate face omul fără Hristos este corupt de egoism şi păcat. Numai harul Domnului Hristos, primit prin credinţă, este cel care ne poate face sfinţi.

În opoziţie cu aceasta, dar nu mai puţin periculoasă, este greşeala de a considera că, de fapt, credinţa în Hristos îi eliberează pe oameni de obligaţia păzirii Legii lui Dumnezeu; că, din moment ce devenim părtaşi ai harului lui Hristos numai prin credinţă, faptele noastre nu au nicio legătură cu mântuirea.

Dar să observăm aici că ascultarea nu este doar o simplă conformare formală, ci şi o slujire din iubire. Legea lui Dumnezeu este o expresie a naturii Sale intrinseci; este întruparea marelui principiu al iubirii şi deci temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Dacă inima noastră este înnoită după chipul lui Dumnezeu, dacă iubirea divină este implantată în suflet, atunci oare nu va fi împlinită Legea lui Dumnezeu în viaţa noastră? Când principiul iubirii este instaurat în inimă, când păcătosul este înnoit după chipul Celui care l-a creat, se împlineşte făgăduinţa noului legământ: „Voi pune Legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). Și dacă Legea este scrisă în inimă, oare nu va modela ea viaţa? Ascultarea – slujirea şi supunerea loială din iubire – constituie adevăratul semn al uceniciei. De aceea, Sfânta Scriptură spune: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor.” „Cine zice: «Îl cunosc», şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el” (1 Ioan 5:3; 2:4). În loc de a-l elibera pe om de obligaţia ascultării, credinţa, şi numai credinţa, care ne face părtaşi ai harului lui Hristos, este cea care ne face capabili să ascultăm.

Noi nu câştigăm mântuirea prin ascultarea noastră; pentru că mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, pentru a fi primit prin credinţă. Dar ascultarea este rodul credinţei. „Și ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3:5,6). Iată adevărata dovadă. Dacă rămânem în Hristos şi dacă iubirea lui Dumnezeu locuieşte în noi, atunci sentimentele noastre, gândurile noastre, planurile noastre, acţiunile noastre vor fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, aşa cum este ea exprimată în preceptele Legii Sale sfinte. „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3:7). Neprihănirea este definită de standardul Legii sfinte a lui Dumnezeu, aşa cum este el exprimat în cele Zece Porunci date pe Sinai.

Acea aşa-zisă credinţă în Hristos, despre care se pretinde că îi eliberează pe oameni de obligaţia de a asculta de Dumnezeu, nu este credinţă, ci încumetare. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). „Tot aşa şi credinţa; dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2:17). Domnul Hristos a mărturisit cu privire la Sine, înainte de a veni pe pământ: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8). Și chiar înainte de a Se înălţa la cer, El a declarat: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Sfânta Scriptură spune: „Și prin aceasta ştim că Îl cunoaştem – dacă păzim poruncile Lui... Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2:3-6). „Fiindcă Hristos a suferit pentru voi şi v-a dat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (1 Petru 2:21).

Condiţia dobândirii vieţii veşnice este şi în prezent aceeaşi condiţie care a fost întotdeauna – aceeaşi care a fost în Grădina Edenului, înainte de căderea primilor noştri părinţi – ascultarea perfectă de Legea lui Dumnezeu, neprihănirea desăvârşită. Dacă viaţa veşnică ar fi fost acordată cu oricare altă condiţie mai mică decât aceasta, atunci fericirea întregului Univers ar fi în pericol. Poarta ar fi deschisă pentru intrarea păcatului, cu tot cortegiul lui de blestem şi nenorocire, pentru a rămâne o veşnicie.

Înainte de căderea în păcat, Adam a avut capacitatea de a-şi forma un caracter neprihănit, prin ascultare de Legea lui Dumnezeu. Dar el nu a reuşit să facă lucrul acesta şi, datorită păcatului său, natura noastră este căzută, iar prin noi înşine nu ne putem face neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoşi şi nesfinţi, nu putem respecta în mod desăvârşit Legea sfântă. Noi nu avem o neprihănire proprie, prin intermediul căreia să răspundem cerinţelor Legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi al ispitelor cu care suntem nevoiţi să ne confruntăm noi. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi, iar acum Se oferă să preia păcatele noastre şi să ne dea în schimb neprihănirea Lui. Dacă te predai lui Iisus şi Îl primeşti ca Mântuitor personal, atunci, oricât de păcătoasă ar fi putut fi viaţa ta în trecut, datorită lui Hristos, eşti considerat neprihănit. Caracterul Lui este prezentat în locul caracterului tău, iar tu eşti acceptat înaintea lui Dumnezeu ca şi când nu ai fi păcătuit niciodată.

Mai mult decât atât, Domnul Hristos schimbă inima. El locuieşte prin credinţă în inima ta. Tu trebuie să păstrezi această legătură cu Domnul Hristos prin credinţă şi printr-o supunere a voinţei tale faţă de El; şi, atâta timp cât vei proceda astfel, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Astfel că poţi spune: „Viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). De aceea le-a spus Iisus ucenicilor Săi: „Fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10:20). Atunci, avându-L pe Hristos care lucrează în tine, vei manifesta acelaşi spirit şi vei face aceleaşi fapte bune – fapte ale neprihănirii şi ale ascultării.

Aşadar, nu avem în noi înşine nimic cu care să ne mândrim. Nu avem niciun temei pentru înălţarea de sine. Singurul temei al speranţei noastre este în neprihănirea Domnului Hristos, atribuită nouă, şi în lucrarea realizată de Duhul Sfânt în noi şi prin noi.

Când vorbim despre credinţă, trebuie să facem în permanenţă o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul diferită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici chiar Satana şi îngerii săi nu le pot tăgădui. Biblia spune că „şi dracii cred... şi se înfioară” (Iacov 2:19). Dar aceasta nu este credinţă. Acolo unde există nu numai o credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre faţă de El, acolo unde inima Îi este consacrată lui Dumnezeu, iar sentimentele sunt îndreptate numai spre El, acolo este credinţă – o credinţă care lucrează prin iubire şi care ne eliberează de păcat. Prin această credinţă, inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei neînnoită, nu era supusă Legii lui Dumnezeu – şi de fapt nici nu putea fi – acum îşi găseşte plăcerea în preceptele sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119:97). Astfel, neprihănirea Legii este împlinită în noi care nu mai trăim „după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1).

Unii au cunoscut iubirea plină de iertare a Domnului Hristos şi doresc cu adevărat să fie copii ai lui Dumnezeu, şi totuşi îşi dau seama de nedesăvârşirea caracterului lor, de viaţa lor plină de greşeli, şi sunt predispuşi să se îndoiască de faptul că inima lor a fost cu adevărat înnoită prin Duhul Sfânt. Unora ca aceştia le spun: Nu daţi înapoi cuprinşi de disperare! Adesea, va trebui să ne plecăm şi să plângem la picioarele Domnului Hristos, din cauza căderilor şi greşelilor noastre, dar nu trebuie să ne descurajăm. Chiar dacă suntem biruiţi de vrăjmaş, noi nu suntem alungaţi, nu suntem părăsiţi şi respinşi de Dumnezeu. Nu! Domnul Hristos este la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Ucenicul iubit, Ioan, spunea: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Să nu uităm cuvintele Domnului Hristos: „Căci Tatăl Însuși vă iubeşte” (Ioan 16:27). El doreşte să vă aducă iarăşi la Sine şi să vadă reflectându-se în voi neprihănirea şi sfinţenia Lui. Dacă vă veţi supune Lui, El, care a început această lucrare bună în voi, o va duce mai departe, până la ziua revenirii lui Iisus Hristos. Rugaţi-vă cu mai multă căldură; credeţi mai mult. Când vom ajunge să nu ne mai bazăm pe propria putere, să ne încredem în puterea Răscumpărătorului nostru, atunci Îl vom lăuda pe El, care este sprijinul nostru moral.

Cu cât te vei apropia mai mult de Iisus, cu atât ţi se va părea că eşti mai păcătos, deoarece vederea ta spirituală va deveni mai clară, iar imperfecţiunile tale vor fi mai evidente, în contrast distinct şi deplin cu natura desăvârşită a lui Iisus. Aceasta este dovada faptului că amăgirile lui Satana şi-au pierdut puterea şi că influenţa dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu îţi trezeşte conştiinţa.

În inima care nu-şi dă seama de propria păcătoşenie, nu poate fi o iubire profundă pentru Domnul Hristos. Fiinţa care este transformată prin harul lui Hristos va admira caracterul Său divin, dar, dacă nu vom ajunge să înţelegem diformitatea noastră morală, aceasta este o dovadă de netăgăduit că n-am ajuns să înţelegem frumuseţea şi desăvârşirea caracterului Domnului Hristos.

Cu cât ne vom preocupa mai puţin să ne preţuim şi să ne înălţăm pe noi înşine, cu atât vom căuta să preţuim mai mult curăţia şi dragostea infinită a Mântuitorului nostru. Recunoaşterea păcătoşeniei noastre ne conduce la Acela care poate ierta. Când păcătosul, dându-şi seama de neputinţa lui, va începe să Îl caute pe Hristos, atunci El i Se va descoperi cu toată puterea. Cu cât conştienţa nevoii noastre ne va determina mai mult să ne apropiem de El şi de Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai înalte vor fi convingerile noastre cu privire la caracterul Său, cu atât mai amplu Îi vom reflecta chipul.