Făgăduinţa lui Dumnezeu este: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).
Inima noastră trebuie să I se supună în întregime lui Dumnezeu, altfel nu se va produce în noi nicio schimbare prin care să fim refăcuţi după chipul şi asemănarea Lui. Noi suntem înstrăinaţi de Dumnezeu prin însăşi natura noastră umană. Duhul Sfânt descrie această stare a noastră în cuvintele următoare: „morţi în greşelile şi în păcatele noastre”. „Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte! Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn.” Noi suntem legaţi strâns în capcana lui Satana, de care am fost prinşi, ca să-i facem voia (Efeseni 2:1; Isaia 1:5,6; vezi și 2 Timotei 2:26). Dumnezeu doreşte să ne vindece şi să ne elibereze. Dar, pentru că aceasta necesită o transformare deplină, o înnoire a întregii noastre naturi, noi trebuie să ne supunem întru totul lui Dumnezeu.
Lupta împotriva eului este cea mai mare şi cea mai grea luptă dintre câte s-au dus vreodată. Capitularea eului, supunerea totală faţă de voia lui Dumnezeu implică, în mod inevitabil, o luptă. Înainte de a fi înnoită în sfinţenie, inima trebuie să I se supună lui Dumnezeu.
Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune. Ea apelează la raţiune şi la conştiinţă. „Veniţi totuşi să ne judecăm” este invitaţia adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1:18). Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod conștient. O supunere impusă prin forţă ar împiedica orice dezvoltare reală a minţii şi a caracterului şi ar face din om un simplu robot. Nu acesta constituie scopul Creatorului. El doreşte ca omul, lucrarea culminantă a puterii Sale creatoare, să atingă cea mai înaltă dezvoltare posibilă. El aşază înaintea noastră culmea binecuvântărilor, la care doreşte să ne conducă prin harul Său. El ne invită să ne predăm pe noi înşine Lui, pentru ca El să poată împlini voinţa Sa în noi. Rămâne ca noi să alegem dacă vom fi sau nu eliberaţi din robia păcatului, pentru a ne bucura de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.
A ne preda pe noi înşine lui Dumnezeu presupune, în mod necesar, să renunţăm la tot ceea ce ne-ar despărţi de El. Deoarece Mântuitorul spune: „Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33). Tot ce ar putea să ne despartă inima de Dumnezeu trebuie abandonat. Mamona este idolul multora. Iubirea de bani sau dorinţa de îmbogăţire constituie lanţul de aur cu care îi leagă Satana. Alţii se închină la idolii renumelui, ai reputaţiei şi ai onorurilor lumeşti. Idolul altora este viaţa comodă şi eliberarea de orice responsabilitate. Dar aceste lanţuri ale robiei trebuie rupte. Noi nu putem fi jumătate ai lui Dumnezeu şi jumătate ai lumii. Nu putem fi copii ai lui Dumnezeu, dacă nu suntem cu totul ai Lui.
Există unii care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu, în timp ce se bazează numai pe propriile eforturi, pentru a respecta Legea lui Dumnezeu, pentru a-şi forma un caracter drept şi pentru a obţine în acest fel mântuirea. Inima lor nu este motivată de o profundă înţelegere a iubirii lui Hristos, ci ei caută să-şi îndeplinească îndatoririle vieţii de creştin ca şi când ar fi cerute de Dumnezeu în schimbul câştigării vieţii veşnice. O asemenea religie nu valorează nimic. Când Domnul Hristos locuieşte în inimă, sufletul va fi atât de plin de iubirea Lui, de bucuria comuniunii cu El, încât se va ataşa cu totul de El; şi, privind la Hristos, eul va fi uitat. Iubirea faţă de Domnul Hristos va fi izvorul acţiunilor noastre. Cei care simt iubirea constrângătoare a lui Dumnezeu nu vor întreba cât de puţin este suficient pentru a corespunde cerinţelor lui Dumnezeu; ei nu vor întreba care este standardul cel mai jos admisibil, ci vor ţinti spre o conformare desăvârşită faţă de voinţa Răscumpărătorului lor. Cu o dorinţă puternică, ei jertfesc totul şi evidenţiază un interes pe măsura valorii ţintei pe care o urmăresc. O mărturisire a credinţei noastre în Hristos, fără a avea această iubire profundă faţă de El, este doar vorbărie, formalism rece şi trudă zadarnică.
Crezi tu oare că este un sacrificiu prea mare acela de a-I spune totul lui Hristos? Întreabă-te: „Ce a dat Domnul Hristos pentru mine?” Fiul lui Dumnezeu a dat totul – viaţa, dragostea – şi a suferit enorm pentru răscumpărarea noastră. Și oare este posibil ca noi – nişte beneficiari nevrednici ai unei iubiri atât de mari – să fim atât de egoiști încât să nu-I oferim inima noastră? În fiecare clipă a vieţii noastre, am fost părtaşi ai binecuvântărilor harului Său şi tocmai din acest motiv nu putem conştientiza pe deplin adâncimile ignoranţei şi ale nenorocirii din care am fost salvaţi. Oare am putea noi să privim la Acela pe care L-au răstignit păcatele noastre, şi totuşi să păcătuim în mod deliberat, în ciuda întregii iubiri şi a sacrificiului Său? Având în vedere umilinţa nespus de mare a Domnului slavei, să ne plângem noi oare pentru faptul că putem primi viaţa veşnică numai prin luptă şi renunţare de sine?
Întrebarea multora cu inima mândră este: „De ce trebuie să mă pocăiesc şi să mă umilesc înainte de a avea asigurarea acceptării mele din partea lui Dumnezeu?” Vă îndemn să priviţi la Hristos. În ciuda faptului că a fost fără păcat şi, mai mult decât atât, Hristos a fost Prinţul cerului, totuşi El S-a identificat cu păcatul neamului omenesc. El „a fost pus în numărul celor fără de lege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53:12).
Dar, de fapt, la ce renunţăm noi atunci când spunem că dăm totul? La o inimă impregnată de murdăria păcatului, pentru ca Iisus să o spele, să o cureţe cu sângele Lui şi să o mântuiască prin dragostea Sa inegalabilă. Cu toate acestea, oamenii consideră că este greu să dai totul! Mi-e ruşine să aud vorbindu-se astfel şi mi-e ruşine să scriu despre acest fapt.
Dumnezeu nu ne cere să renunţăm la nimic din ceea ce ar fi în beneficiul nostru să păstrăm. În tot ce face, El are în vedere bunăstarea copiilor Lui. O, dacă toţi cei care nu L-au ales încă pe Hristos ar putea înţelege că El are de oferit ceva mult mai bun decât lucrurile pe care caută ei să le obţină! Când gândeşte şi acţionează contrar voinţei lui Dumnezeu, omul provoacă propriului suflet cea mai mare suferinţă şi nedreptate. Nicio bucurie adevărată nu poate fi găsită pe calea interzisă de Acela care ştie ce este cel mai bine şi plănuieşte spre binele creaturilor Sale. Calea nelegiuirii este calea nenorocirii şi a distrugerii.
Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu Îi face plăcere să-i vadă pe copiii Lui suferind. Cerul întreg este interesat de fericirea omului. Părintele nostru ceresc nu închide căile bucuriei pentru niciuna dintre creaturile Lui. Poruncile divine ne cer să evităm acele îngăduinţe de sine care ar aduce suferinţe şi dezamăgiri şi care ne-ar închide poarta spre fericire şi spre cer. Mântuitorul lumii îi acceptă pe oameni aşa cum sunt, cu toate nevoile, imperfecţiunile şi slăbiciunile lor; şi El nu numai că îi va curăţa de păcat, asigurându-le răscumpărarea prin sângele Său, ci va împlini nevoia adâncă a inimii tuturor celor care consimt să ia jugul Său şi să poarte povara Sa. Scopul Său este acela de a le da pace şi odihnă tuturor celor care vin la El pentru pâinea vieţii. El cere din partea noastră să îndeplinim numai acele îndatoriri care ne vor conduce paşii pe înălţimile unei binecuvântări la care cei neascultători de voinţa Lui nu vor putea ajunge niciodată. Adevărata bucurie a vieţii celui credincios este aceea de a-L avea în inima lui pe Hristos, Nădejdea slavei.
Mulţi pun întrebarea: „Cum să mă predau lui Dumnezeu?” Doreşti să te predai lui Dumnezeu, dar simţi că eşti slab, nu ai destulă putere morală, eşti rob al îndoielilor şi stăpânit de obiceiurile vieţii tale păcătoase. Făgăduinţele şi hotărârile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Nu îţi poţi controla gândurile şi nu poţi să îţi stăpâneşti impulsurile şi sentimentele. Amintirea făgăduinţelor călcate şi a angajamentelor neîmplinite îţi slăbeşte încrederea în propria sinceritate şi te face să crezi că Dumnezeu nu te poate accepta; dar nu trebuie să deznădăjduieşti. Ceea ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează natura umană, puterea deciziei sau capacitatea de a alege. Totul depinde de acţiunea corectă a voinţei. Dumnezeu le-a dat oamenilor capacitatea de a alege; datoria lor este aceea de a o exercita. Tu nu poţi să îţi schimbi inima, nu poţi să îi predai lui Dumnezeu sentimentele tale; dar poţi alege să Îi slujeşti. Poţi să-I dai Lui voinţa ta; atunci, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea după buna Sa plăcere. În felul acesta, întreaga ta fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; sentimentele tale vor fi îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.
Dorinţele de bine şi de sfinţire sunt bune. Dar, dacă te limitezi la dorinţe, ele nu îţi vor folosi la nimic. Mulţi vor fi pierduţi în timp ce speră şi doresc să fie creştini. Ei nu ajung până acolo încât să îşi predea voinţa lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie adevăraţi creştini.
Prin corecta folosire a voinţei, se poate produce o schimbare totală în viaţa ta. Când Îi supui voinţa ta lui Hristos, te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile şi stăpânirile. Atunci vei primi putere de sus ca să rămâi statornic şi astfel, printr-o continuă predare de sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în stare să trăieşti viaţa cea nouă, viaţa de credinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu