„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare.” (Proverbe 28:13)
Condiţiile pentru obţinerea milei şi iertării lui Dumnezeu sunt simple, drepte şi raţionale. Domnul Dumnezeu nu ne cere să facem unele lucruri greu de îndeplinit, pentru a putea primi iertarea de păcat. Nu este nevoie să facem pelerinaje lungi şi obositoare sau să ne supunem unor penitenţe dureroase, pentru a ne recomanda astfel Dumnezeului cerului sau pentru a ne ispăşi păcatele; căci acela care îşi mărturiseşte păcatul şi renunţă la el va fi tratat cu îndurare.
Apostolul spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi ruga- ţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16). Mărturi- siţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi apoi mărturisiţi-vă greşelile unii altora. Dacă ai jignit sau i-ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte cu bunăvoinţă. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul tău este adus înaintea singurului şi adevăratului Mijlocitor, Marele-Preot, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” şi care are „milă de slăbiciunile noastre” şi poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4:15).
Cei care nu şi-au umilit inima înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-şi vinovăţia, încă nu au îndeplinit prima condiţie pentru a fi acceptaţi de El. Dacă nu am trăit acea experienţă a pocăinţei, de care nimănui nu-i va părea rău vreodată, şi dacă nu ne-am mărturisit păcatele într-o atitudine de umilinţă reală şi de zdrobire a inimii, simţind repulsie faţă de propria nelegiuire, atunci nu am dorit niciodată cu adevărat iertarea păcatului; iar dacă nu am dorit-o şi nu am căutat-o niciodată, nu am descoperit niciodată pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care nu primim iertarea de păcatele din trecut este acela că nu suntem dispuşi să ne umilim şi să ne conformăm condiţiilor prezentate de Cuvântul adevărului. Cu privire la acest subiect, sunt date instrucţiuni clare şi detaliate. Mărturisirea păcatului, indiferent dacă este publică sau particulară, trebuie să fie exprimată în mod sincer, deschis şi din proprie iniţiativă. Cel păcătos nu trebuie obligat să-şi mărturisească păcatul. Mărturisirea nu trebuie făcută în mod uşuratic, neglijent sau superficial şi nici nu trebuie obţinută cu forţa de la aceia care nu sunt conştienţi de greşeală şi nu înţeleg caracterul respingător şi dizgraţios al păcatului. Însă mărturisirea, care este o revărsare a adâncului sufletului nostru, îşi găseşte calea spre Dumnezeul milei nemăsurate. Psalmistul spune: „Domnul este aproape de cei cu inima frântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Psalmii 34:18).
Adevărata mărturisire este întotdeauna specifică şi recu- noaşte păcatele pe nume. Ele pot fi de aşa natură, încât trebuie mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi greşeli care trebuie mărturisite acelor persoane cărora le-am adus prejudicii sau pot avea un caracter public şi, ca atare, vor trebui mărturisite în mod public. Dar orice mărturisire trebuie să fie precisă, definită şi la obiect, recunoscând întocmai păcatele de care te faci vinovat.
În zilele lui Samuel, israeliţii s-au abătut de la Dumnezeu. Ei au ajuns să sufere consecinţele păcatului lor, pentru că îşi pierduseră credinţa în Dumnezeu, îşi pierduseră capacitatea de a discerne şi de a înţelege înţelepciunea Lui în conducerea naţiunii şi nu mai aveau puterea de a apăra şi de a duce la bun sfârşit cauza Sa. Ei I-au întors spatele Marelui Conducător al Universului şi au dorit să fie guvernaţi după modelul naţiunilor care se aflau în jurul lor. Înainte de a-şi găsi pacea cu Dumnezeu, ei au făcut următoarea mărturisire precisă: „... la toate păcatele noastre, am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi” (1 Samuel 12:19). Acesta era păcatul de care se făcuseră vinovaţi, şi acest păcat trebuia să fie mărturisit. Lipsa lor de recunoştinţă le-a împovărat conştiinţa şi îi despărţea de Dumnezeu.
Mărturisirea păcatelor nu va fi acceptabilă înaintea lui Dumnezeu, dacă nu va fi însoţită de o sinceră pocăinţă şi reformă. În viaţă trebuie să se vadă schimbări categorice; trebuie îndepărtat tot ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Această schimbare va constitui rezultatul unei păreri de rău sincere şi adevărate pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut ne este prezentată cu claritate: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1:16,17). „Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţă şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri” (Ezechiel 33:15). Vorbind despre lucrarea pocăinţei, apostolul Pavel spune: „Căci, uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta” (2 Corinteni 7:11).
Când păcatul distruge în om simţul moral, cel greşit nu mai sesizează defectele caracterului său şi nici nu mai conştientizează imensitatea îngrozitoare a păcatului pe care l-a comis; şi, dacă nu se supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el va rămâne într-o stare de parţială orbire faţă de propriul păcat. Atunci, mărturisirile lui nu sunt sincere şi stăruitoare. Pentru fiecare recunoaştere a vinovăţiei, el adaugă o justificare şi îşi scuză comportamentul, declarând că, dacă nu s-ar fi aflat în anumite împrejurări, nu ar fi făcut faptele pentru care este mustrat.
După ce au mâncat din pomul oprit, Adam şi Eva au fost cuprinşi de un simţământ de ruşine şi groază. La început, singurul lor gând a fost cum să îşi scuze păcatul şi cum să scape de teribila condamnare la moarte. Când Domnul Dumnezeu i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns aruncând vina în parte asupra lui Dumnezeu şi în parte asupra partenerei lui: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” La rândul ei, femeia a aruncat vina asupra şarpelui, zicând: „Șarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom” (Geneza 3:12,13). De ce ai făcut şarpele? De ce ai îngăduit să vină în Eden? Acestea au fost întrebările cuprinse în scuza ei pentru păcatul săvârşit, atribuindu-I astfel lui Dumnezeu responsabilitatea pentru căderea lor în păcat. Spiritul îndreptăţirii de sine îşi are originea la tatăl minciunii şi a fost manifestat de toţi fiii şi fiicele lui Adam. Mărturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul divin şi nu vor fi acceptate de Dumnezeu. Adevărata pocăinţă îl va determina pe cel păcătos să-şi asume responsabilitatea pentru vinovăţia proprie şi să o recunoască fără subtilităţi şi ipocrizie. Asemenea sărmanului vameş care nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer, el va striga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”; iar cei care îşi recunosc vinovăţia vor fi iertaţi şi îndreptăţiţi, pentru că Domnul Iisus va prezenta sângele Său ca mărturie în favoarea celui cu adevărat pocăit.
Exemplele de adevărată pocăinţă şi umilinţă, pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, evidenţiază un spirit al mărturisirii, în care nu există nicio scuză pentru păcat şi nicio încercare de îndreptăţire de sine. Apostolul Pavel nu a încercat să se apere; el descrie propriul păcat în cele mai întunecate culori, fără a încerca să-şi atenueze vinovăţia. El spune: „Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi – căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă – şi când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toate silinţele ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine” (Faptele apostolilor 26:10,11). El nu a ezitat să declare că „«Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1:15).
Inima smerită şi zdrobită, supusă printr-o pocăinţă adevărată, va înţelege iubirea lui Dumnezeu şi preţul Golgotei şi va fi plină de recunoştinţă. Ca un fiu care îşi mărturiseşte vina înaintea unui tată iubitor, tot aşa cel care se căieşte cu adevărat va aduce toate păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Este scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu