Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Iisus Hristos putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum ar trebui să venim noi la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi întrebare pe care a pus-o mulţimea în Ziua Cincizecimii, când, convinsă de păcat, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Faptele apostolilor 2:37,38). Cu o altă ocazie, la scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-vă... şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele apostolilor 3:19).
Pocăinţa include o adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat, până când nu vom înţelege adevăratul lui caracter. Până când nu ne vom îndepărta de păcat cu toată inima, nu se va produce nicio schimbare autentică în viaţa noastră.
Există mulţi care nu reuşesc să înţeleagă adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greşelile proprii vor aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, aşa cum o înţelege Biblia. Acele persoane deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta a fost întristarea lui Esau când a văzut că pierduse pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea lui cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina, de teamă că îşi va pierde viaţa; dar nu a fost o pocăinţă adevărată, o reală părere de rău pentru păcat, nu a fost o schimbare a motivaţiilor, nici o repulsie faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce L-a vândut pe Domnul său, a strigat: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27:4).
Mărturisirea lui Iuda a fost smulsă din sufletul său vinovat de o conştientizare teribilă a faptului că este condamnat şi de aşteptarea plină de teamă a judecăţii. Consecinţele pe care urma să le suporte îl umpleau de teroare, dar în sufletul lui nu era o durere profundă, zdrobitoare, pentru faptul că Îl trădase pe Fiul cel neprihănit al lui Dumnezeu şi Îl negase pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, şi-a recunoscut păcatul numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar el s-a întors la atitudinea de sfidare a Cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia au deplâns rezultatele păcatului, dar nu le-a părut rău pentru păcatul în sine.
Atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa este trezită, iar păcătosul ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. „Lumina... care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9), pătrunde în cămările tainice ale sufletului şi dezvăluie în mod clar lucrurile ascunse ale întunericului. Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi pe inimă. Păcătosul este conştient de dreptatea lui Dumnezeu şi este cuprins de groază la gândul că stă, în starea lui de vinovăţie şi întinare, înaintea Aceluia care cercetează inimile. El înţelege iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei, bucuria curăţiei morale; el doreşte să fie eliberat de păcat şi readus în legătură cu Cerul.
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa lui a fost sinceră şi profundă. El nu a făcut niciun efort pentru a-şi atenua vina: rugăciunea lui nu a fost inspirată de nicio dorinţă de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a înţeles imensitatea păcatului său; el a conştientizat starea de degradare şi josnicie a sufletului său şi a simţit repulsie faţă de propriul păcat. El nu s-a rugat doar pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. David a dorit mult bucuria sfinţirii – pentru a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată cum îşi exprimă simţămintele:
Ferice de cel cu fărădelegea iertată; şi de cel cu păcatul acoperit!
Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!
(Psalmii 32:1,2) (Psalmii 51:1-3,7, 10-12,14)
Manifestarea unei asemenea pocăinţe depăşeşte cu mult limitele puterii noastre; ea se obţine numai de la Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi le-a dat daruri oamenilor.
Mulţi pot greşi tocmai în această privinţă şi, ca urmare, nu reuşesc să primească ajutorul pe care doreşte Domnul Hristos să li-l dea. Ei cred că nu pot veni la Hristos până când nu s-au pocăit mai întâi şi că pocăinţa condiţionează iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; deoarece numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până ce va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Iisus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor?
Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să răspundă invitaţiei lui Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Ceea ce îl conduce pe cel păcătos la o pocăinţă adevărată este neprihănirea care vine de la Domnul Hristos. În cuvântul adresat iudeilor, apostolul Petru a exprimat în mod clar acest adevăr, spunând: „Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele apostolilor 5:31). După cum nu putem fi iertaţi de păcat fără Domnul Hristos, tot aşa nu ne putem pocăi fără intervenţia Duhului lui Hristos care ne trezeşte conştiinţa.
Domnul Hristos este sursa oricărui impuls de a face binele. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie împotriva păcatului. Fiecare dorinţă după adevăr şi curăţie morală, fiecare convingere cu privire la propria păcătoşenie constituie o dovadă a faptului că Duhul Său cel Sfânt lucrează asupra inimii noastre.
Domnul Iisus spunea: „Și, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). Hristos trebuie să-i fie descoperit păcătosului ca fiind Mântuitorul care a murit pentru păcatele lumii. Când privim la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se contureze în mintea noastră, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a manifestat o iubire care depăşeşte limitele înţelegerii noastre. Pe măsură ce păcătosul contemplă această dragoste, ea îi sensibilizează inima, îi impresionează mintea şi îi inspiră sufletului un regret sincer pentru păcatul săvârşit.
Este adevărat că uneori oamenii încep să se ruşineze de căile lor păcătoase şi renunţă la unele dintre obiceiurile lor rele chiar înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Domnul Hristos. Dar, ori de câte ori aceştia fac un efort pentru a realiza o schimbare în viaţa lor, motivaţi de o dorinţă sinceră de a face binele, este manifestată puterea lui Hristos care îi atrage spre Sine. O influenţă de care ei nu sunt conştienţi lucrează asupra sufletului, iar conştiinţa este trezită şi comportamentul lor este corectat. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească spre crucea Sa, ca să-L vadă pe Acela care a fost răstignit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu îşi regăsesc locul în conştiinţă. Caracterul nelegiuit al vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep să înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: „Ce este oare păcatul încât a trebuit să necesite un asemenea sacrificiu pentru răscumpărarea victimelor lui? Oare toată această dragoste, toată această suferinţă și toată această umilinţă au fost necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică?”
Cel păcătos se poate opune acestei iubiri, el poate refuza să se lase atras la Hristos; dar, dacă nu se va împotrivi, va fi adus tot mai aproape de Domnul Hristos; înţelegerea Planului de Mântuire îl va conduce la piciorul crucii, pocăindu-se pentru păcatele sale, care au pricinuit suferinţele Fiului iubit al lui Dumnezeu.
Aceeaşi inteligenţă divină care lucrează asupra lucrurilor din natură îi vorbeşte inimii oamenilor, inspirându-le simţământul unei nevoi profunde, pe care ei nu o pot exprima în cuvinte. Lucrurile lumii nu mai împlinesc dorinţa arzătoare a inimii lor. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă în mod insistent să caute numai acele mijloace prin care pot primi pace şi linişte – harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin influenţe văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu pentru a atrage inima oamenilor de la plăcerile păcatului, care nu satisfac, la binecuvântările veşnice, pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în zadar să bea din fântânile secate ale lumii păcatului, li se adresează chemarea divină: „Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17).
Dacă simţiţi în inima voastră dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, să ştiţi că această dorinţă este glasul lui Dumnezeu care se adresează sufletului vostru. Cereţi-I să vă dea pocăinţă, rugaţi-L să vi-L descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi curăţie morală desăvârşită. Principiile Legii lui Dumnezeu – iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni – au fost exemplificate într-o manieră desăvârşită în viaţa Domnului Hristos. Bunătatea şi iubirea neegoistă au constituit esenţa fiinţei Sale. Când privim la El şi când lumina care străluceşte de pe chipul Mântuitorului se revarsă asupra noastră, atunci ajungem să înţelegem natura păcătoasă a inimii noastre.
Aşa cum a procedat Nicodim, poate că şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa şi caracterul nostru moral sunt corecte şi considerăm că nu mai trebuie să ne umilim inima înaintea lui Dumnezeu, ase- menea păcătosului de rând. Dar, când lumina care vine de la Hristos va străluci în sufletul nostru, atunci vom discerne egoismul motivelor noastre şi starea de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care au întinat fiecare faptă a vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea proprie este cu adevărat asemenea unor zdrenţe murdare şi că numai sângele lui Hristos ne poate curăţa de orice întinare a păcatului şi poate înnoi inima noastră, făcând-o asemenea Lui.
O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a neprihănirii Domnului Hristos, pătrunzând în suflet, face ca fiecare pată de imoralitate să apară dureros de distinctă, descoperind în mod clar diformitatea şi defectele caracterului nostru. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele nesfinte, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele de neascultare, prin care păcătosul desconsidera Legea lui Dumnezeu, îi sunt expuse privirii şi înţelegerii lui, iar spiritul lui este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. Când vede caracterul curat şi neprihănit al Domnului Hristos, păcătosul se dezgustă de sine însuşi.
Când a văzut slava solului trimis din cer, profetul Daniel a fost copleşit de simţământul propriei slăbiciuni şi imperfecţiuni. El descrie efectul acestei scene minunate, spunând: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8). Inima care este impresionată de felul acesta va urî propriul egoism, va detesta iubirea de sine şi va căuta, prin dreptatea Domnului Hristos, acea curăţie morală care se află în armonie cu Legea lui Dumnezeu şi reflectă caracterul Mântuitorului.
„Cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea” – adică măsura în care erau implicate faptele lui exterioare – apostolul Pavel declară despre sine că era „fără prihană” (Filipeni 3:6); dar, atunci când a înţeles spiritul Legii, el s-a recunoscut ca fiind păcătos. Judecând după litera Legii, aşa cum o aplică oamenii, referindu-se la manifestarea exterioară a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar, când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu, s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. Apostolul Pavel declară: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Romani 7:9). Când a înţeles natura spirituală a Legii, atunci păcatul i-a apărut în adevărata lui hidoşenie, iar preţuirea de sine a dispărut.
Dumnezeu nu consideră toate păcatele egale ca mărime; în evaluarea Sa, ca şi în aceea a omului, există diferite grade de vinovăţie; dar, oricât de neînsemnată ar părea o greşeală sau alta în ochii oamenilor, niciun păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu evaluează toate lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. De pildă, un alcoolic este dispreţuit şi i se spune că păcatul lui îl va exclude din Împărăţia cerurilor, în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân prea adesea nemustrate. Totuşi aceste păcate sunt deosebit de jignitoare la adresa lui Dumnezeu, pentru că ele sunt contrare bunătăţii caracterului Său, contrare acelei iubiri neegoiste, care constituie însuşi mediul de existenţă al universului necăzut în păcat. Cel care cade victimă unor păcate mai grele poate ajunge să fie cuprins de un simţământ de ruşine şi nevrednicie, înţelegându-şi nevoia după harul lui Hristos; dar mândria nu simte această nevoie şi astfel închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea.
Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13), se considera ca fiind un om foarte păcătos, iar ceilalţi îl vedeau la fel; dar el era conştient de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara vinovăţiei şi a ruşinii lui, cerând îndurare. Inima lui era deschisă pentru ca Duhul lui Dumnezeu să Îşi poată îndeplini lucrarea Sa minunată, eliberându-l de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului, plină de mândrie şi de încredere în propria neprihănire, a dovedit că inima lui era închisă faţă de influenţa Duhului Sfânt. Datorită îndepărtării sale de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri, care era în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea că ar avea nevoie de ceva şi de aceea nu a primit nimic.
Dacă ajungi să fii conştient de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Există mulţi care cred că nu sunt suficient de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Te aştepţi să devii mai bun prin propriile eforturi? „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice, ocazii mai bune sau un caracter mai sfânt. Prin noi înşine, nu putem face nimic. Trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem.
Dar nimeni să nu se amăgească singur cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, îi va mântui totuşi chiar şi pe cei care au respins harul Său. Caracterul nespus de grav al păcatului poate fi înţeles numai în lumina crucii de pe Golgota. Când oamenii susţin că Dumnezeu este prea bun pentru a-i alunga pe cei păcătoşi, invitaţi-i să privească la Golgota. Ea a avut loc deoarece nu a existat o altă cale prin care omul să poată fi mântuit; deoarece, fără acest sacrificiu, ar fi fost imposibil ca neamul omenesc să fie eliberat de puterea degradatoare a păcatului şi să fie readus în comuniune cu fiinţele sfinte. Pentru că oamenilor le era cu neputinţă să devină părtaşi ai vieţii spirituale, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit moartea în locul păcătosului. Iubirea, suferinţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre imensitatea teribilă a păcatului şi declară că nu există nicio altă salvare de sub puterea lui, nicio speranţă pentru o viaţă mai înaltă, decât prin supunerea noastră faţă de Domnul Hristos.
Uneori, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză, declarând astfel despre cei ce mărturisesc a fi creştini: „Eu sunt tot aşa de bun ca ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai abstinenţi, mai serioşi sau mai prevăzători în comportamentul lor decât sunt eu. Ei sunt tot atât de iubitori de plăceri şi de necumpătaţi ca mine.” În acest fel, fac din greşelile altora o scuză pentru propria neglijare a datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinţe omeneşti greşite. Exemplul nostru este Fiul cel neprihănit al lui Dumnezeu, iar cei care se plâng de comportamentul rău al unor aşa-zişi creştini ar trebui să fie ei înşişi nişte modele pentru un stil de viaţă mai bun şi nobil. Dacă ei au o concepţie atât de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creştin, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de mare? Ei ştiu ce este drept, şi totuşi refuză să îndeplinească.
Feriţi-vă de o amânare îndelungată. Nu lăsaţi pentru altă dată lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a curăţiei inimii prin Domnul Hristos. În această privinţă au greşit mii şi mii de oameni, spre pierzarea lor veşnică. Nu vreau să insist aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un pericol teribil, un pericol insuficient înţeles – acela de a amâna mereu ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, alegând să trăieşti în păcat, pentru că, de fapt, însăşi amânarea este păcat. Oricât de mic ar fi considerat un păcat, el nu poate fi îngăduit decât cu riscul unei pierderi infinite. Orice păcat pe care nu-l biruim ne va birui el pe noi, contribuind la distrugerea noastră veşnică.
Adam şi Eva au căutat să liniştească vocea conştiinţei lor, spunându-şi că a mânca din fructul oprit era un fapt atât de puţin important, încât nu putea avea consecinţe atât de cumplite ca acelea prevăzute de Dumnezeu. Dar acest lucru mic a constituit călcarea Legii divine şi l-a separat pe om de Dumnezeu, deschizând porţile morţii şi aducând asupra lumii noastre un blestem de nedescris. Veac după veac, de pe pământul nostru se ridică un strigăt continuu de jale şi întreaga creaţie suspină de durere – ca o consecinţă a neascultării omului. Cerul însuşi a simţit efectele răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument de aducere-aminte a sacrificiului uluitor care a fost cerut pentru ispăşirea încălcării Legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.
Orice faptă nelegiuită, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercusiuni asupra ta însuţi; inima se împietreşte, voinţa slăbeşte, capacitatea de înţelegere devine confuză şi te face nu doar mai puţin predispus, ci şi mai puţin capabil de a te supune îndemnurilor blânde ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Mulţi îşi liniştesc conştiinţa tulburată cu gândul că pot schimba oricând doresc cursul vieţii lor rele; că pot să se joace cu invitaţiile harului, şi totuşi să fie din nou impresionaţi de el. Ei consideră că, după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să aşeze influenţa lor de partea lui Satana, într-un moment de criză teribilă, îşi pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este chiar atât de uşor de făcut. Experienţa şi educaţia de o viaţă au modelat caracterul într-o asemenea măsură, încât puţini doresc mai târziu să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.
Chiar şi o singură trăsătură greşită de caracter, o singură dorinţă păcătoasă, cultivată cu persistenţă, va face, în cele din urmă, fără efect toată puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Omul care manifestă o împotrivire ambiţioasă sau o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ce a semănat. În toată Biblia, nu găsim un avertisment mai serios împotriva celor care glumesc cu răul decât cuvintele înţeleptului, care spune: „Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui” (Proverbele 5:22).
Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu ne forţează voinţa; iar dacă, prin păcătuire continuă, însăşi voinţa a ajuns întru totul înclinată spre rău, iar noi nu dorim să fim eliberaţi şi nu suntem dispuşi să primim harul Său, oare ce ar putea Domnul să mai facă? Ne-am nimicit singuri prin respingerea categorică a dragostei Sale. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” (Evrei 3:7,8)
„Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Samuel 16:7) – la inima omului, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi tristeţe; la inima rătăcitoare şi schimbătoare, în care se află atât de multă imoralitate şi amăgire. Domnul însă cunoaşte motivele ei, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inima voastră, aşa întinată cum este. Deschideţi-vă larg inima înaintea ochiului atoatevăzător, exclamând asemenea psalmistului: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei” (Psalmii 139:23,24).
Mulţi acceptă religia din punct de vedere intelectual, au o formă de evlavie, dar inima lor nu este curată. Însă rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Psalmi 51:10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea voastră. Fiţi tot atât de zeloşi şi de stăruitori în privinţa aceasta cum aţi fi dacă viaţa voastră trecătoare ar fi în primejdie. Această problemă trebuie rezolvată între Dumnezeu şi voi înşivă, adică rezolvată pentru veşnicie. O presupusă speranţă, şi nimic mai mult, se va dovedi a fi ruina voastră.
Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune. Acest Cuvânt vă descoperă Legea lui Dumnezeu şi viaţa Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care „nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el prezintă în mod clar calea mântuirii. Ascultaţi-l, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre.
Când ajungeţi să înţelegeţi imensitatea îngrozitoare a păcatului şi să vă vedeţi pe voi înşivă aşa cum sunteţi în realitate, nu renunţaţi copleşiţi de disperare. Domnul Hristos a venit să-i mântuiască tocmai pe cei păcătoşi. Nu nouă ne revine lucrarea de a-L împăca pe Dumnezeu cu noi, ci unei Iubiri minunate – „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Prin iubirea Sa, Dumnezeu doreşte nespus de mult să câştige inima copiilor Lui înstrăinaţi. Niciun părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi rămânerile în urmă ale copiilor lui cum este Dumnezeu cu aceia pe care caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta duioşie pentru cel păcătos. Niciodată buzele omeneşti nu le-au adresat celor rătăcitori invitaţii mai iubitoare ca acelea pe care le adresează Dumnezeu. Toate făgăduinţele Lui, toate avertizările Lui nu sunt decât suspinele negrăite ale iubirii Sale.
Când Satana vine să îţi spună că eşti un mare păcătos, priveşte în sus spre Răscumpărătorul Tău şi vorbeşte despre meritele Lui. Ceea ce va constitui ajutorul tău este faptul că priveşti la lumina Sa. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune-i vrăjmaşului că „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15) şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui inegalabilă. Domnul Iisus i-a adresat lui Simon o întrebare cu privire la doi datornici. Unul îi datora stăpânului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă foarte mare, dar el îi iertase pe amândoi. Domnul Hristos l-a întrebat pe Simon care dintre cei doi datornici îl va iubi mai mult pe stăpânul lui. Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (Luca 7:43). Noi am fost nişte mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a-I fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora El le-a iertat mult Îl vor iubi mult şi vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem. Când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, atunci vom cunoaşte mai bine adevăratul caracter al păcatului. Când vom ajunge să vedem, de la un capăt la altul, scara ce a fost coborâtă din cer pentru noi, când vom înţelege ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut pentru noi, atunci inima noastră se va topi de iubire şi de căinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu