La început, omul a fost înzestrat cu însuşiri şi capacităţi nobile şi cu o minte echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârşit şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar, prin neascultare, capacităţile lui au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Din cauza păcatului, natura lui a ajuns atât de slăbită, încât, prin propria putere, i-a fost imposibil să reziste influenţei răului. El a devenit rob al lui Satana şi ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în mod special. Scopul ispititorului a fost acela de a zădărnici planul avut în vedere de Dumnezeu prin crearea omului şi de a umple pământul cu nenorocire şi devastare. Iar după aceea, intenţiona să prezinte tot acest rău ca fiind rezultatul lucrării lui Dumnezeu de creare a omului.
În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comu- niune cu Cel „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3). Dar, după ce a păcătuit, el nu şi-a mai putut găsi bucuria în sfinţenie şi, ca urmare, a încercat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta continuă să fie starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu şi nu găseşte nicio bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu ar putea fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi ar căuta să evite compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta nu ar însemna nicio bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste, care domneşte acolo unde fiecare inimă răspunde inimii Iubirii Infinite, nu ar trezi niciun ecou în sufletul păcătosului. Gândurile lui, preocupările şi motivele lui ar fi străine de cele care îi motivează pe locuitorii fără păcat de acolo. Păcătosul ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina şi sursa bucuriei cerului. Nu o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu îi exclude pe cei răi din ceruri, ci propria nepotrivire face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea, numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a murit pentru a-i răscumpăra.
Este imposibil să scăpăm, prin noi înşine, de adâncul păcatului în care suntem cufundaţi. Inima noastră este rea şi nu o putem schimba. „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14:4). Căci „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile omeneşti îşi au sfera lor de acţiune, dar aici toate acestea sunt complet fără putere. Ele pot produce o comportare exterioară corectă, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăţa izvoarele vieţii. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viaţă de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbaţi de la păcat la sfinţenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze însuşirile lipsite de putere ale sufletului şi să le atragă spre Dumnezeu, spre sfinţenie.
Mântuitorul spunea: „Dacă un om nu se naşte din nou”, adică dacă nu va primi o inimă nouă, dorinţe noi, scopuri şi motive noi, care să ducă la o viaţă nouă, „nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Ideea că este necesară doar o dezvoltare a însuşirilor bune, care există în om prin natura lui, constituie o amăgire fatală. Căci „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie: şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). „Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»” (Ioan 3:7). Despre Domnul Hristos este scris: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). El era singurul „Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele apostolilor 4:12).
Nu este suficient să observi şi să înţelegi bunătatea plină de iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui şi duioşia părintească a caracterului Său. Nu este îndeajuns să discerni înţelepciunea şi dreptatea Legii Sale, să înţelegi că ea este întemeiată pe principiul veşnic al iubirii. Apostolul Pavel a înţeles toate acestea şi a exclamat: „... mărturisesc prin aceasta că Legea este bună”. „Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună”. Totuşi el adaugă, în amărăciunea şi disperarea sufletului său: „... dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului” (Romani 7:16,12,14). El dorea mult curăţia morală şi neprihănirea pe care se simţea incapabil să le dobândească prin el însuşi, iar aceasta l-a făcut să strige: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Acesta este strigătul care a izbucnit din inima împovărată a oamenilor din toate ţările şi din toate veacurile. Pentru toţi, nu este decât un singur răspuns: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Multe sunt pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a căutat să ilustreze acest adevăr, făcându-l clar sufletelor ce doresc cu disperare să fie eliberate de vinovăţia păcatului. Când a păcătuit, înşelându-l pe Esau, Iacov a fugit din casa tatălui său, simţindu-se copleşit de greutatea vinovăţiei sale. Singur şi alungat, aşa cum era, despărţit de tot ce făcuse ca viaţa să-i fie dragă, singurul gând care apăsa asupra sufletului său, mai presus de toate celelalte, era teama ca nu cumva păcatul său să-l fi despărţit de Dumnezeu şi că era părăsit de Providenţă. În amărăciunea lui, s-a culcat să se odihnească pe pământul gol, având în jurul lui numai dealurile singuratice, iar deasupra cerul luminat de stele. Pe când dormea, o lumină ciudată i-a apărut în vis. Și iată, de pe pământul pe care se odihnea, o scară uriaşă părea că se înalţă chiar până la porţile cerului şi, pe ea, îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce, de sus, din slava cerului, s-a auzit o voce divină, rostind o solie de mângâiere şi speranţă. Astfel, i s-a făcut cunoscut lui Iacov un răspuns la nevoia şi dorinţa sufletului său – un Mântuitor. Cu bucurie şi cu recunoştinţă, Iacov a văzut descoperindu-i-se o cale prin care el, un păcătos, putea fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara cea minunată din visul său Îl reprezenta pe Iisus, singurul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu şi om.
Acelaşi simbol a fost amintit de Domnul Hristos în convorbirea Sa cu Natanael, atunci când a spus: „... veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului” (Ioan 1:51). Prin căderea sa în păcat, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, iar pământul a fost despărţit de cer. Această prăpastie între cer şi pământ făcea imposibilă existenţa oricărei posibilităţi de comunicare. Dar, prin Domnul Hristos, pământul a fost readus în legătură cu cerul. Prin meritele Sale, Hristos a aşezat un pod peste prăpastia făcută de păcat, astfel încât îngerii lui Dumnezeu să poată menţine legătura cu omul. Domnul Hristos realizează legătura între omul căzut, slab şi neajutorat şi Izvorul puterii infinite.
Visurile omeneşti de progres sunt zadarnice şi toate eforturile pentru înălţarea omenirii sunt inutile, dacă oamenii neglijează singura Sursă de speranţă şi de ajutor pentru neamul omenesc căzut în păcat. Căci „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:17). Fără Dumnezeu, nu există niciun caracter desăvârșit. Iar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
Inima lui Dumnezeu simte pentru copiii Săi de pe pământ o dragoste mai puternică decât moartea. Prin dăruirea Fiului Său, El ne-a oferit toate valorile cerului, adunate în acest unic Dar. Viaţa Mântuitorului, moartea şi lucrarea Lui de mijlocire, slujirea îngerilor în favoarea noastră, suspinele negrăite ale Duhului Sfânt, lucrarea Tatălui, care este mai presus de toate şi se manifestă prin toate acestea, interesul necontenit al fiinţelor cereşti – totul este angajat în lucrarea de mântuire a omului.
Să contemplăm deci sacrificiul uimitor care a fost făcut pentru noi! Să încercăm să apreciem valoarea implicării şi energiei pe care Cerul o investeşte pentru câştigarea celor pierduţi şi pentru aducerea lor înapoi în Casa Tatălui. Motivaţii atât de puternice şi mijloace atât de vaste cum nu s-ar fi putut angaja niciodată într-o altă acţiune; răsplătirile peste măsură de mari pentru împlinirea corectă a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, elevarea şi dezvoltarea tuturor însuşirilor noastre, de-a lungul tuturor veacurilor – nu sunt oare toate acestea încurajări şi motivaţii suficient de puternice, încât să ne determine să-I aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire dintr-o inimă plină de iubire?
Pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu prezintă judecăţile pronunţate de El împotriva păcatului, pedeapsa inevitabilă, degra- darea caracterului nostru şi distrugerea finală, pentru a ne avertiza împotriva pericolului de a-i sluji lui Satana.
Oare să nu luăm noi în considerare bunătatea lui Dumnezeu? Ce ar fi putut face El mai mult? Prin urmare, să stabilim o relaţie bună şi corectă cu Acela care ne-a iubit cu o dragoste uimitoare. Să ne folosim de mijloacele harului, care ne-au fost puse la dispoziţie pentru a putea fi transformaţi până la deplina asemănare cu El şi pentru a fi readuşi în societatea îngerilor, în armonie şi comuniune cu Tatăl şi cu Fiul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu