Calea către Hristos - Capitolul 1: IUBIREA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE OM

 Acest mic tratat în domeniul devoţiunii îşi enunţă chiar din titlu misiunea pe care o are. Cartea îl îndrumă pe cititor spre Iisus Hristos, ca fiind singurul care poate să împlinească nevoile sufletului. Paşii celui care se simte nesigur şi cuprins de îndoială sunt conduşi pe cărarea păcii. Cel care caută neprihănirea şi desăvârşirea caracterului este îndrumat pas cu pas pe calea vieţuirii creştine, spre acea experienţă prin care poate cunoaşte plinătatea binecuvântării aflate în deplina predare de sine. Cartea dezvăluie secretul biruinţei şi descoperă într-o manieră simplă harul mântuitor şi puterea susţinătoare a Marelui Prieten al întregii omeniri.

În Vechiul Testament, Iacov, când a fost împovărat de teama că păcatul lui îl despărţise de Dumnezeu, s-a aşezat să se odihnească „şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer”. În felul acesta, celui ce rătăcea, i s-a dezvăluit legătura care există între pământ şi cer, iar Acela care stătea deasupra scării misterioase i-a adresat cuvinte de speranţă şi mângâiere. Fie ca viziunea cerească să se repete pentru mulţi dintre cei care vor citi această frumoasă expunere a pașilor care trebuie făcuți pe calea către Hristos. 

Autoarea acestei cărţi, Ellen G. White (1827-1915), a fost o vorbitoare şi o scriitoare religioasă, bine-cunoscută în trei continente. Născută în apropiere de Portland, Maine, ea şi-a petrecut tinereţea în statele Noii Anglii, apoi, călătoriile şi activităţile ei au condus-o în zonele aflate într-o rapidă expansiune, în partea de vest a Statelor Unite. În perioada anilor 1885-1887, s-a dedicat lucrării în statele principale ale Europei, unde a vorbit adesea în public, adresându-se unor audienţe numeroase, şi, de asemenea, a continuat să scrie. După aceea, a petrecut nouă ani în Australia şi Noua Zeelandă. Scrierile ei însumează patruzeci şi cinci de volume, mari şi mici, în domeniul teologiei, al educaţiei, al sănătăţii, al familiei şi al creştinismului practic, multe dintre ele fiind răspândite în mai bine de un milion de exemplare tipărite.

Dintre toate acestea, Calea către Hristos este cea mai cunoscută şi mai citită carte.

Capitolul 1: IUBIREA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE OM

Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi al bucuriei. Priviţi lucrurile minunate şi frumoase din natură. Gândiţi-vă la minunata lor adaptare, nu numai la nevoile şi la fericirea omului, ci şi la ale tuturor vieţuitoarelor. Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care împlineşte nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase, psalmistul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă. (Psalmii 145:15,16)

Dumnezeu l-a făcut pe om pe deplin sfânt şi fericit; iar pământul cel frumos, aşa cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta niciun semn de decădere sau umbră de blestem. Ceea ce a adus nenorocirea şi moartea a fost încălcarea Legii lui Dumnezeu – legea iubirii. Totuşi dragostea lui Dumnezeu este descoperită chiar şi în mijlocul suferinţei, care constituie rezultatul păcatului. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3:17). Spinii şi pălămida – dificultăţile şi încercările care transformă viaţa lui într-o viaţă plină de trudă şi grijă – au fost rânduite spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru salvarea lui din ruina şi degradarea aduse de păcat. Deşi căzută, lumea nu este întru totul necaz şi nenorocire. Natura însăşi transmite solii de speranţă şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.

„Dumnezeu este iubire” scrie pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă care răsare. Păsărelele încântătoare, făcând să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare; florile, atât de delicat colorate în desăvârşirea lor, înmiresmând aerul; copacii înalţi ai pădurii, cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi duioasă a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Lui fericiţi.

Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi a făcut cunoscută iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „«Arată-mi slava Ta!», Domnul a răspuns: «Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea»” (Exodul 33:18,19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul»” (Exodul 34:6,7). El este „milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4:2; Mica 7:18).

Dumnezeu a legat inima noastră de El prin nenumărate dovezi manifestate în cer şi pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi mai duioase legături omeneşti, pe care le poate cunoaşte inima noastră. Însă toate acestea nu oglindesc decât imperfect iubirea lui Dumnezeu. În ciuda existenţei tuturor acestor dovezi evidente, vrăjmaşul oricărui bine a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc cu teamă spre Dumnezeu, gândind despre El că este sever şi neiertător. Satana i-a determinat pe oameni să-L considere pe Dumnezeu o fiinţă al cărei principal atribut este dreptatea rigidă şi inflexibilă, asemenea unui judecător aspru şi intransigent, asemenea unui creditor exigent şi neînduplecat. El L-a descris pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu suspiciune, ca să observe greşelile şi păcatele oamenilor, pentru a putea aduce asupra lor judecăţile Cerului. Domnul Iisus a venit să trăiască printre oameni, tocmai ca să îndepărteze această umbră întunecată şi să-i descopere lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu a venit din cer pentru a-L descoperi pe Tatăl. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaşte pe deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne... arată-ne pe Tatăl”, Domnul Iisus i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»?” (Ioan 14:8,9)

Domnul Iisus a descris scopul misiunii Sale aici, pe pământ, spunând că „Duhul Domnului M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4:18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau oprimaţi de Satana. Erau sate întregi, în care nu se mai auzea niciun geamăt de durere, pentru că Domnul Hristos trecuse pe acolo şi vindecase toate suferinţele locuitorilor. Lucrarea Lui a dovedit că avea o misiune divină. Fiecare faptă a vieţii Sale dezvăluia dragostea, mila şi compasiunea; inima Lui se deschidea cu o simpatie duioasă pentru fiii oamenilor. El a preluat natura umană, ca să poată veni în contact cu lipsurile şi nevoile omului. Cei mai săraci şi cei mai umili oameni nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copiii mici se simţeau atraşi de Iisus. Ei aveau o plăcere deosebită să se urce pe genunchii Lui şi să privească la chipul Lui liniştit, care radia de iubire.

Domnul Iisus nu S-a abţinut să rostească adevărul, dar întotdeauna l-a exprimat cu iubire. În relaţiile Sale cu oamenii, El a dovedit cel mai mare tact şi o atenţie înţelegătoare şi plină de bunătate. El nu a fost niciodată nepoliticos, nu a rostit niciodată un cuvânt aspru fără a fi necesar şi nu a pricinuit niciodată o durere nefolositoare unui suflet sensibil. Domnul Hristos nu a condamnat slăbiciunea omenească. El declara adevărul, dar îl declara întotdeauna cu dragoste. El denunţa ipocrizia, necredinţa şi nedreptatea; dar când rostea mustrările tăioase, în glasul Lui se simţeau lacrimi. Domnul a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească tocmai pe El, Cel ce era Calea, Adevărul şi Viaţa. Oamenii L-au respins tocmai pe El, Cel ce era Mântuitorul, dar Domnul i-a tratat cu o delicateţe plină de compătimire. El a trăit o viaţă de renunţare la sine, îngrijindu-Se cu atenţie de nevoile altora. În ochii Lui, fiecare suflet era preţios. Deşi Se comporta întotdeauna cu o demnitate divină, El Se umilea, tratându-l cu respect şi atenţie pe fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Domnul Hristos a văzut în toţi oamenii suflete căzute în capcana păcatului, iar misiunea Lui era aceea de a le salva.

Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum a fost descoperit în viaţa Lui. Acesta este caracterul lui Dumnezeu. Căci torentele milei divine, manifestate în Iisus Hristos, se revarsă asupra fiilor oamenilor, din inima Tatălui. Iisus, Mântuitorul cel milostiv şi duios, era Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3:16).

Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscum- părarea noastră. El a devenit un „Om al durerilor”, pentru ca noi să putem avea parte de bucuria veşnică. Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său preaiubit, plin de har şi de adevăr, să vină dintr-o lume de o slavă de nedescris într-o lume degradată şi contaminată de păcat, o lume întunecată de umbra morţii şi a blestemului. El I-a îngăduit să părăsească locaşul iubirii Sale şi adorarea din partea îngerilor pentru a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul cel fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Lui povara păcatului. El, care fusese una cu Dumnezeu, a simţit în sufletul Său teribila despărţire pe care o produce păcatul între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Lui strigătul plin de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa imensităţii lui îngrozitoare, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu I-au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.

Dar marele Lui sacrificiu nu a fost făcut pentru a genera în inima Tatălui iubirea faţă de cel păcătos, nici pentru a-I induce bunăvoinţa de a-l mântui. O, nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu...” (Ioan 3:16). Tatăl ne iubeşte nu ca urmare a marii jertfe de ispăşire, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte; Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Și reverse iubirea nemărginită asupra unei lumi căzute în păcat. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia din Ghetsemani, în moartea de pe crucea Golgotei, inima Iubirii Infinite a plătit preţul răscumpărării noastre.

Domnul Iisus spunea: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10:17). Ceea ce înseamnă: „Tatăl Meu vă iubeşte atât de mult, încât chiar şi pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Prin faptul că M-am făcut reprezentantul şi garantul vostru, jertfindu-Mi viaţa şi luând asupra Mea slăbiciunile şi păcatele voastre, Eu sunt iubit şi mai mult de Tatăl Meu; căci, prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept, şi totuşi să-L îndreptăţească pe cel care crede în Hristos.”

Nimeni altul, în afară de Fiul lui Dumnezeu, nu putea înfăptui mântuirea noastră; deoarece numai El, care a fost în relaţia cea mai apropiată cu Tatăl, era în măsură să Îl descopere. Numai Iisus, care a cunoscut înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu, putea să o facă vizibilă. Nimic altceva şi nimic mai puţin decât sacrificiul infinit, adus de Domnul Hristos pentru omul căzut, nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de omenirea pierdută.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu...” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca să trăiască în mijlocul oamenilor, ci şi ca să poarte păcatele lor şi să moară în locul lor. El L-a dăruit omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice cu preocupările şi nevoile omenirii. Deşi a fost şi este una cu Dumnezeu, relaţia pe care a împărtăşit-o Iisus cu fiii oamenilor nu va fi ruptă niciodată. Domnului Hristos „nu-I este ruşine să-i numească fraţi” (Evrei 2:11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui, şi, ca Fiul al omului, va rămâne de-a lungul veşniciei una cu neamul omenesc, pe care l-a răscumpărat. El a făcut toate acestea pentru ca omul să poată fi salvat din ruina şi degradarea păcatului, pentru a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.

Preţul plătit pentru răscumpărarea noastră, sacrificiul infinit pe care l-a făcut Tatăl nostru din cer, dându-L pe Fiul Său să moară pentru noi, ar trebui să ne inspire concepţii foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce privea înălţimea, adâncimea şi lăţimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută, inspiratul apostol Ioan era cuprins de adorare şi de veneraţie; şi, negăsind un limbaj mai potrivit pentru a exprima măreţia şi duioşia acestei iubiri, el cheamă lumea întreagă să o privească. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1). Ce valoare îi conferă faptul acesta omului! Datorită păcatului, fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos înalţă omenirea. Astfel, cei păcătoşi sunt aduşi în poziţia în care – prin legătura cu Domnul Hristos – pot cu adevărat să devină vrednici de numele de „fii ai lui Dumnezeu”.

O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai Împăratului ceresc! Ce preţioasă făgăduinţă! Ce subiect pentru meditaţia cea mai profundă! Iubirea inegalabilă a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are o putere care cucereşte sufletul şi conduce gândirea şi voinţa omului la o atitudine de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin, în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom înţelege mai bine mila, duioşia şi iertarea, împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie, ce întrec cu mult simpatia şi dorul unei mame pentru copilul ei pierdut.