Dumnezeu ne vorbeşte prin natură şi revelaţie, prin providenţa Sa şi prin influenţa Duhului Său Sfânt. Dar acest fapt nu este suficient, dacă noi nu ne deschidem inima faţă de El. Pentru a avea o viaţă spirituală şi putere morală, trebuie să avem o legătură continuă şi personală cu Tatăl nostru ceresc. Inima noastră poate fi atrasă spre El; putem să medităm la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale; dar toate acestea nu înseamnă, în adevăratul sens, a avea comuniune cu Dumnezeu. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, trebuie să avem ceva să-I spunem cu privire la viaţa noastră de fiecare zi.
Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi necesar să-I vorbim despre noi, ci pentru a ne face capabili să Îl acceptăm. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El.
Când a fost pe pământ, Domnul Iisus i-a învăţat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să-şi prezinte nevoile zilnice înaintea lui Dumnezeu şi să aşeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este valabilă şi pentru noi.
Domnul Însuşi S-a rugat des atunci când a trăit printre oameni. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunea noastră şi astfel a devenit un rugător zelos, care căuta să primească de la Tatăl Său rezerve noi de putere, pentru a-Și împlini datoria şi pentru a rezista încercărilor. El este exemplul nostru în toate lucrurile. În ceea ce priveşte slăbiciunile noastre, El este un frate „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15). Dar având în vedere că El era fără păcat, natura Lui se îndepărta cu repulsie de la săvârşirea răului. El a îndurat toate luptele şi frământările omului care trăieşte într-o lume a păcatului. Datorită naturii Lui omeneşti, rugăciunea a fost pentru Domnul o necesitate şi un privilegiu. El a găsit mângâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia de a Se ruga, cu atât mai mult noi, ca fiinţe muritoare şi slabe, ar trebui să simţim nevoia de a ne ruga zelos şi consecvent.
Tatăl nostru ceresc aşteaptă să-Și reverse asupra noastră plinătatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea cu îndestulare din fântâna Iubirii Nemărginite. Este de mirare că ne rugăm atât de puţin! Cu toate că Dumnezeu este binevoitor şi gata să asculte rugăciunea sinceră a celui mai umil dintre copiii Săi, din partea noastră se manifestă o mare reţinere şi lipsă de interes pentru a-I face cunoscute nevoile noastre. Ce ar putea gândi îngerii cerului despre fiinţele omeneşti sărmane, neajutorate şi supuse ispitei, care, în ciuda faptului că inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleacă spre ele, gata să le dea mai mult decât cer sau gândesc, totuşi se roagă aşa de puţin şi au atât de puţină credinţă? Îngerii se închină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie şi simt plăcere să stea aproape de El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu cea mai mare bucurie a lor; totuşi fiii acestui pământ, care au atât de multă nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, par a fi mulţumiţi să umble în afara luminii Duhului Său şi fără însoţirea prezenţei Sale.
Întunericul celui rău îi învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea. Șoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la păcat; şi toate acestea, pentru că ei nu folosesc privilegiile pe care li le-a dat Dumnezeu prin comuniunea divină a rugăciunii. De ce oare copiii lui Dumnezeu sunt atât de reticenţi şi lipsiţi de dispoziţia de a se ruga, ştiind că rugăciunea este cheia cu care mâna credinţei deschide tezaurul cerului, unde se află depozitate resursele inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciune continuă şi fără veghere atentă, suntem în pericolul de a deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a ne abate de la calea cea dreaptă. Vrăjmaşul mântuirii se străduieşte fără încetare să ne blocheze calea spre tronul milei, ca să nu putem obţine, prin rugăciuni stăruitoare şi credinţă, harul şi puterea de a rezista ispitei.
Noi ne putem aştepta ca Dumnezeu să asculte şi să răspundă rugăciunilor noastre, dar există anumite condiţii. Prima dintre aceste condiţii este să simţim nevoia după ajutorul Său. El a făgăduit: „Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat” (Isaia 44:3). Cei care flămânzesc şi însetează după neprihănire, care doresc fierbinte împăcarea cu Dumnezeu, pot fi siguri că vor fi săturaţi. Pentru a putea fi primită binecuvântarea lui Dumnezeu, inima trebuie să fie deschisă influenţei Duhului Sfânt.
Marea noastră nevoie de ajutor constituie prin ea însăşi un argument şi pledează în modul cel mai elocvent în favoarea noastră. Dar, ca să facă toate aceste lucruri pentru noi, Dumnezeu trebuie căutat şi rugat. El spune: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi” și „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Matei 7:7; Romani 8:32)
Dacă iubim nelegiuirea din inima noastră, dacă ne ataşăm de vreun păcat cunoscut, Dumnezeu nu ne va asculta; dar rugăciunea inimii căite şi zdrobite va fi ascultată întotdeauna. Când ne corectăm toate greşelile cunoscute, putem avea încredere că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre. Propriile merite nu ne vor recomanda niciodată bunăvoinţei lui Dumnezeu. Numai meritele lui Hristos ne vor mântui şi numai sângele Său ne va curăţa. Totuşi noi avem de făcut o lucrare, şi anume aceea de a împlini condiţiile cerute pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu.
Un alt element al rugăciunii cu succes este credinţa. „Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Marcu 11:24). Îl credem noi oare pe Dumnezeu pe cuvânt?
Făgăduinţa aceasta este cuprinzătoare şi nelimitată şi Cel care a dat-o este credincios în împlinirea ei. Dacă nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuşi să credem că Dumnezeu aude şi că va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem atât de supuşi greşelii şi avem o înţelegere atât de limitată, încât, uneori, cerem lucruri care nu ar fi o binecuvântare pentru noi; dar, pentru că ne iubeşte, Tatăl nostru ceresc răspunde rugăciunilor noastre dându-ne lucrurile care sunt cu adevărat spre binele nostru şi pe care noi înşine am dori să le avem dacă, iluminaţi de Duhul lui Dumnezeu, le-am putea vedea aşa cum sunt ele în realitate. Când ni se pare că rugăciunile noastre nu primesc un răspuns, trebuie totuşi să rămânem încrezători în făgăduinţele sfinte, căci timpul răspunsului va veni în mod sigur şi vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie întotdeauna împlinită exact în felul dorit de noi constituie o încumetare, o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înţelept ca să poată greşi şi prea bun ca să reţină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu te teme să te încrezi în El, chiar dacă nu vezi imediat un răspuns la rugăciunile tale. Ai încredere în făgăduinţa Lui sigură: „Cereţi, şi vi se va da.”
Dacă ne lăsăm călăuziţi de îndoielile şi de temerile noastre sau dacă nu suntem dispuşi să credem până când nu reuşim să găsim răspuns la orice problemă pe care nu o înţelegem cu claritate, dificultăţile noastre vor deveni tot mai multe şi mai complicate. Dar, dacă venim la Dumnezeu cu simțământul profund al neputinței și conștienți de dependența noastră de El şi dacă Îi facem cunoscute nevoile noastre, cu umilinţă şi cu încredere, Cel a cărui cunoştinţă este fără margini, care vede toată creaţia Sa şi conduce totul prin voinţa şi Cuvântul Său, poate şi va asculta strigătele noastre şi va face ca lumina să strălucească în inima noastră. Prin rugăciune sinceră, noi suntem aduşi în legătură cu inima Celui Atotputernic. Poate că nu vom avea, în momentul acela, dovada clară că faţa Mântuitorului nostru este plecată asupra noastră cu o expresie de milă şi dragoste, şi totuşi este aşa. Poate că nu simţim atingerea Sa vizibilă, dar mâna Sa este îndreptată spre noi cu iubire, milă şi înţelegere.
Când venim să cerem mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să avem un spirit iubitor şi iertător. Oare cum ne putem ruga: „... şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, şi totuşi să nutrim un spirit neiertător (Matei 6:12)? Dacă ne aşteptăm ca rugăciunile noastre să fie ascultate, trebuie să-i iertăm pe alţii în acelaşi fel şi în aceeaşi măsură în care sperăm să fim iertaţi noi.
O altă condiţie a ascultării rugăciunii este perseverenţa. Dacă dorim să creştem în credinţa şi experienţa creştină, trebuie să ne rugăm neîncetat: „stăruiți în rugăciune”, „vegheați în ea cu mulţumiri” (Romani 12:12; Coloseni 4:2). Apostolul Petru îi sfătuia pe credincioşi: „Fiți înţelepţi şi vegheați în vederea rugăciunii” (1 Petru 4:7). Pavel sfătuia: „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). „Dar voi, preaiubiţilor”, spunea apostolul Iuda, „... rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” (Iuda 20,21). Rugăciunea continuă este legătura neîntreruptă a sufletului cu Dumnezeu, pentru ca viaţa care vine de la Dumnezeu să se reverse în viaţa noastră, iar ca răspuns din viaţa noastră să se înalţe spre Dumnezeu dovada sfinţirii şi a curăţiei morale.
În ce priveşte rugăciunea, este necesar să fim consecvenţi; nimeni şi nimic să nu ne împiedice de la rugăciune. Trebuie să depunem orice efort pentru a menţine o comuniune permanentă între noi şi Domnul Hristos. Caută să foloseşti orice ocazie de a merge acolo unde rugăciunea este dorită. Cei care caută cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu vor fi văzuţi în adunările de rugăciune, îndeplinindu-şi cu credincioşie datoria, fiind plini de zel şi dornici de a culege toate binecuvântările ce le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au pentru a se aşeza în acel loc în care pot primi razele luminii cereşti.
Trebuie să ne rugăm în cercul familiei şi, mai presus de toate, nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viaţa sufletului. Este imposibil să creştem în cele spirituale, dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălţată doar în familie sau în public nu este suficientă. Deschide-ţi inima înaintea ochiului cercetător al lui Dumnezeu, în linişte, când eşti doar tu cu El. Rugăciunea în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu. Nicio ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri. În rugăciunea tainică, mintea este ferită de influenţele înconjurătoare şi este eliberată de agitaţie. Astfel, rugăciunea se va înălţa la Dumnezeu în mod liniştit, dar fierbinte. Cel care vede în ascuns, a cărui ureche este deschisă ca să audă rugăciunea care porneşte din inimă, va avea o influenţă durabilă şi plăcută. Printr-o credinţă simplă şi liniştită, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu şi îşi adună raze de lumină dumnezeiască, pentru a fi întărit şi susţinut în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetăţuia puterii noastre.
Roagă-te în cămăruţa ta şi, în timp ce mergi la lucrul tău zilnic, inima ta să fie mereu înălţată spre Dumnezeu. Aşa a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni tăcute se înalţă la tronul harului, asemenea mirosului preţios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să-l înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină în felul acesta pe Dumnezeu.
Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălţa cererile spre Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica să facem ca inima să ne fie cuprinsă de spiritul înălţător al rugăciunii stăruitoare. În aglomeraţia străzilor, în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ne acorde călăuzirea divină, aşa cum a făcut Neemia, când i-a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să avem uşa inimii deschisă în permanenţă, adresând mereu invitaţia ca Domnul Hristos să vină şi să locuiască în ea ca oaspete ceresc.
Deşi în jurul nostru ar putea fi o atmosferă coruptă, nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Prin înălţarea inimii noastre în prezenţa lui Dumnezeu, în rugăciune sinceră, noi putem închide porţile minţii, împiedicând intrarea oricărui gând imoral şi nesfânt. Cei a căror inimă este deschisă pentru a primi sprijinul şi binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului şi vor avea o continuă comuniune cu Cerul.
Noi trebuie să ajungem la convingeri mai clare despre Domnul Hristos şi la o înţelegere mai amplă a valorii realităţilor veşnice. Frumuseţea sfinţeniei trebuie să umple inima copiilor lui Dumnezeu; iar, pentru ca aceasta să se realizeze, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere lucrurile cereşti.
Să îngăduim ca inima noastră să fie atrasă şi înălţată spre Dumnezeu, pentru ca El să ne poată împărtăşi atmosfera cerească. Noi putem menţine o legătură atât de apropiată cu Dumnezeu, încât, în fiecare încercare neaşteptată, gândul nostru să se întoarcă spre El tot atât de natural cum se întorc florile spre soare.
Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile, bucuriile, necazurile, grijile şi temerile tale. Tu nu Îl vei putea face să se simtă împovărat; nici nu Îl vei face să Se simtă obosit. Dacă El ţine socoteală până şi de perii capului tău, atunci nu va rămâne indiferent faţă de nevoile copiilor Săi. „Domnul este plin de milă şi îndurare” (Iacov 5:11). Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi ne ascultă când Îi vorbim despre ele. Să aducem la El orice dificultate cu care ne confruntăm. Nimic nu este prea greu pentru El, deoarece El ţine lumile şi guvernează toate lucrările Universului. Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este atât de neînsemnat, încât să nu fie luat în considerare de El. În experienţa noastră, nu există niciun capitol atât de întunecat, încât El să nu-L poată citi şi nici încurcături atât de mari, încât El să nu le poată rezolva. Nicio nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nicio îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, nicio bucurie nu-l poate încânta şi nicio rugăciune sinceră nu iese de pe buzele noastre, fără ca Tatăl ceresc să nu le observe, fără ca El să nu manifeste un viu interes pentru toate acestea. Căci El „tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile” (Psalmii 147:3). Legăturile dintre Dumnezeu şi fiecare suflet sunt atât de intime şi de profunde, ca şi când n-ar mai fi un alt om pe pământ de care El să Se îngrijească şi pentru care să fi dat pe Fiul Său mult iubit.
Domnul Hristos a spus: „În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu” și „Eu v-am ales pe voi... pentru ca orice veţi cere la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” (Ioan 16:26,27; 15:16). A te ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă ceva mai mult decât simpla rostire a Numelui Său, la începutul şi la sfârşitul unei rugăciuni. A te ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă a te ruga în spiritul şi puterea lui Hristos, ca unii care credem în făgăduinţele Sale, ne încredem în harul Său şi împlinim lucrările Sale.
Dumnezeu nu doreşte ca vreunul dintre noi să se facă pustnic sau călugăr şi să se retragă din lume pentru a face numai rugăciuni. Viaţa noastră trebuie să se asemene vieţii Domnului Hristos, atât când era pe munte în rugăciune, cât şi după aceea, când era în mijlocul mulţimii. Cel care doar se roagă, nefăcând nimic altceva, în curând va înceta şi să se roage sau rugăciunile lui vor deveni un simplu formalism. Când oamenii se retrag din viaţa socială, departe de sfera îndatoririlor creştine şi de purtarea crucii, când încetează să lucreze cu zel pentru Domnul, care a lucrat cu zel pentru ei, ajung să nu mai aibă pentru ce să se roage şi pierd simţământul nevoii de rugăciune. Rugăciunile lor devin individualiste şi egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălţarea şi edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cerând putere pentru această lucrare, în care lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa Domnului Hristos care „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25).
Dacă neglijăm privilegiul de a ne aduna pentru a ne întări şi încuraja unul pe altul şi pentru a-I sluji lui Dumnezeu, vom suferi pierderi. Adevărurile Cuvântului Său îşi vor pierde claritatea şi importanţa pentru noi. Inima noastră va înceta să fie iluminată şi trezită prin influenţa lor sfinţitoare şi puterea noastră spirituală va scădea. În relaţiile noastre, între creştini, pierdem foarte mult prin lipsa de simpatie unul faţă de altul. Cine se izolează de ceilalţi pentru a trăi doar pentru sine nu se află în poziţia în care l-a chemat Dumnezeu. Cultivarea aptitudinilor noastre naturale de a stabili relaţii sociale ne face capabili să simţim cu alţii şi constituie mijlocul prin care ne dezvoltăm în slujba lui Dumnezeu.
Când creştinii se adună pentru a vorbi unii cu alţii despre iubirea lui Dumnezeu şi despre preţioasele adevăruri ale mântuirii, inima lor se înviorează şi ei se încurajează unii pe alţii. În fiecare zi, putem învăţa tot mai mult despre Tatăl nostru ceresc, dobândind o nouă experienţă a harului Său; ca urmare, vom dori să vorbim despre iubirea Lui, iar inima noastră va fi încălzită şi încurajată. Dacă vom gândi şi vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos şi mai puţin despre noi înşine, vom simţi mai mult prezenţa Sa.
Dacă ne-am gândi la Dumnezeu ori de câte ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi, atunci L-am păstra întotdeauna în gândurile noastre şi am simţi o plăcere deosebită să-I vorbim şi să-I aducem laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare pentru că ne interesează. Vorbim despre prietenii noştri pentru că îi iubim şi împărţim cu ei bucuriile şi necazurile noastre. Totuşi avem motive infinit mai multe şi mai mari de a-L iubi pe Domnul Dumnezeu decât acelea de a-i iubi pe prietenii noştri pământeşti. A-L aşeza pe Dumnezeu în centrul gândurilor noastre, a vorbi despre bunătatea lui Dumnezeu şi a le spune altora despre puterea Sa ar trebui să fie pentru noi lucrul cel mai natural din lume. Darurile bogate pe care le-a revărsat El asupra noastră nu ne-au fost date cu scopul de a ne absorbi atât de mult gândurile şi iubirea, încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne reamintească întotdeauna de El şi să ne lege de Binefăcătorul nostru ceresc prin legăturile iubirii şi ale recunoştinţei. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să ne ridicăm ochii spre uşa deschisă a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa Domnului Hristos, care „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7.25)
Trebuie să-L lăudăm mai mult pentru „bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor” (Psalmii 107:8). Actele noastre de devoţiune nu ar trebui să constea numai în a cere şi a primi. Să nu ne gândim în permanenţă la nevoile noastre şi niciodată la binecuvântările pe care le primim. Noi nu spunem niciodată că am cerut prea mult, dar suntem prea zgârciţi atunci când trebuie să mulţumim. Primim fără încetare harul lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, cât de puţină recunoştinţă Îi arătăm, cât de puţin Îl lăudăm pentru ceea ce a făcut pentru noi.
În vremurile de demult, Dumnezeu i-a poruncit poporului Israel, atunci când se aduna pentru serviciul divin, „să mâncaţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, şi să vă bucuraţi împreună cu familiile voastre, de toate lucrurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul, Dumnezeul vostru” (Deuteronomul 12:7). Tot ce este făcut pentru slava lui Dumnezeu trebuie făcut cu bucurie, cu cântece de laudă şi mulţumire, nu cu tristeţe şi pesimism.
Dumnezeul nostru este un Tată bun şi milostiv; serviciul pe care I-l aducem lui Dumnezeu n-ar trebui să fie considerat o activitate împovărătoare şi chinuitoare. Pentru noi, ar trebui să fie o plăcere a ne închina lui Dumnezeu şi a lua parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu doreşte ca aceia care sunt copiii Lui, pentru care El a realizat o mântuire atât de mare, să se comporte ca şi când El ar fi un supraveghetor aspru şi neînduplecat. El este cel mai bun prieten al lor şi, când se închină înaintea Lui, El doreşte să fie cu ei, să-i binecuvânteze şi să-i mângâie, umplându-le inima cu bucurie şi dragoste. Dumnezeu vrea ca aceia care sunt copiii Lui să găsească mângâiere în serviciul Său şi să aibă, în lucrarea Sa, mai multe satisfacţii decât greutăţi. El doreşte ca aceia care vor veni să I se închine să plece înapoi ducând cu ei gânduri preţioase despre iubirea şi purtarea Sa de grijă, ca să fie astfel întăriţi în toate problemele vieţii de fiecare zi, să primească har şi să îndeplinească în mod cinstit şi cu credincioşie toate lucrurile.
Să ne îndreptăm atenţia spre crucea de pe Golgota. Hristos, şi El răstignit, să fie subiectul meditaţiei, al conversaţiei şi al celor mai alese sentimente ale noastre. Să păstrăm în memorie amintirea fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu şi, când înţelegem marea Lui iubire faţă de noi, suntem dispuşi să încredinţăm totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi.
Pe aripile rugăciunii mulţumitoare, inima noastră se poate înălţa mai aproape de cer. În curţile cereşti, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă; şi când Îi aducem mulţumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamănă cu adorarea oştilor cereşti – „cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela proslăveşte pe Dumnezeu” (Psalmii 50:23). Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie şi adâncă închinare, cu „mulţumiri şi cântări de laudă” (Isaia 51:3).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu