Copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie reprezentanţii Domnului Hristos, manifestând bunătatea şi mila lui Dumnezeu. După cum Iisus ne-a descoperit adevăratul caracter al Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să-L descoperim pe Domnul Hristos unei lumi care nu cunoaşte iubirea Lui plină de milă şi duioşie. „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume”, spunea Hristos, „aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume ... Eu în ei şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:18,23). Apostolul Pavel le spunea ucenicilor lui Iisus: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos... cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2 Corinteni 3:3,2). Prin fiecare dintre copiii Săi, Domnul Hristos trimite lumii câte o epistolă. Dacă eşti un urmaş al lui Iisus, atunci, prin tine, El trimite o epistolă familiei tale, localităţii şi străzii unde locuieşti. Domnul Hristos, locuind în tine, doreşte să Se adreseze inimii acelora care nu-L cunosc. Poate că ei nu citesc Biblia sau nu aud glasul care le vorbeşte prin intermediul paginilor ei; poate că nu înţeleg dragostea lui Dumnezeu manifestată în lucrările Sale. Dar, dacă eşti un adevărat reprezentant al Domnului Hristos, prin tine, ei ar putea fi conduşi să înţeleagă ceva din bunătatea Lui şi să fie câştigaţi de partea iubirii şi a slujirii Sale.
Creştinii au menirea de a fi nişte purtători de lumină pe calea spre ceruri. Ei trebuie să reflecte spre lume lumina care străluceşte asupra lor, venind de la Hristos. Viaţa şi caracterul lor ar trebui să fie de o asemenea manieră, încât, prin ei, şi alţii să dobândească o concepţie corectă despre Hristos şi despre lucrarea Sa.
Dacă Îl reprezentăm pe Hristos, vom face ca lucrarea în slujba Lui să pară atrăgătoare, cum de altfel şi este în realitate. Credincioşii care adună întunecime şi tristeţe în sufletul lor şi care murmură şi se plâng le prezintă celorlalţi o falsă înfăţişare a lui Dumnezeu şi a vieţii creştine. Ei lasă impresia că lui Dumnezeu nu-I face plăcere să-i vadă pe copiii Săi fericiţi şi, prin aceasta, dau o mărturie falsă împotriva Tatălui nostru ceresc.
Satana tresaltă de bucurie atunci când îi poate conduce pe copiii lui Dumnezeu la necredinţă şi descurajare. El simte o satisfacţie deosebită când vede că am ajuns să nu ne mai încredem în Dumnezeu, punând la îndoială bunăvoinţa şi puterea Lui de a ne mântui. Celui rău îi face plăcere când noi ajungem să credem că Dumnezeu ne va face rău prin acţiunile providenţei Sale. Este lucrarea lui Satana aceea de a-L înfăţişa pe Dumnezeu ca fiind lipsit de orice milă şi înţelegere. El perverteşte adevărul cu privire la Dumnezeu. El umple imaginaţia cu idei false despre Dumnezeu; şi astfel, în loc să medităm la adevărul despre Tatăl nostru ceresc, prea adesea ne ocupăm mintea cu reprezentările false ale lui Satana şi Îl dezonorăm pe Dumnezeu prin neîncrederea şi murmurarea noastră împotriva Lui. Satana a căutat întotdeauna să facă din viaţa religioasă o viaţă plină de tristeţe. El doreşte ca ea să pară apăsătoare şi dificilă; iar când creştinul exteriorizează în propria viaţă o asemenea concepţie despre religie, el susţine, prin necredinţa lui, minciunile lui Satana.
De-a lungul vieţii, mulţi se ocupă atât de mult de greşelile, căderile şi dezamăgirile lor, încât inima le este plină de tristeţe şi descurajare. În timp ce eram în Europa, o soră care se afla chiar într-o asemenea situaţie, disperată, mi-a scris cerându-mi un cuvânt de încurajare. După ce am citit scrisoarea, am visat în noaptea aceea că mă aflam într-o grădină şi cineva care părea a fi proprietarul ei mă conducea pe cărările grădinii. Eu culegeam flori şi mă bucuram de parfumul lor, când această soră, care era împreună cu mine, mi-a atras atenţia asupra unor mărăcini neplăcuţi la vedere care îi închideau drumul. Din această cauză, era tristă şi plângea. Ea nu mergea pe cărarea pe care ne conducea stăpânul grădinii, ci păşea numai printre spini şi mărăcini. „O”, se plângea ea, „nu este oare păcat ca această frumoasă grădină să fie stricată de mărăcini?” Atunci, cel care ne călăuzea i-a spus: „Lasă mărăcinii, nu te mai ocupa de ei, căci nu fac altceva decât să te rănească. Adună trandafirii, crinii şi garoafele.”
Oare nu au fost şi momente luminoase în experienţa ta? Oare nu ai avut și perioade preţioase, când inima ta tresălta de bucurie, ca răspuns la lucrarea Duhului lui Dumnezeu? Când priveşti înapoi şi răsfoieşti capitolele ce cuprind experienţa vieţii tale, nu găseşti tu şi pagini plăcute? Nu sunt făgăduinţele lui Dumnezeu asemenea florilor plăcut mirositoare, care cresc la fiecare pas, de-a lungul cărării vieţii tale? Nu vrei tu să îngădui ca frumuseţea şi dulceaţa lor suavă să-ţi umple inima de bucurie?
Spinii şi mărăcinii vor face doar să te rănească şi să-ţi producă durere; şi dacă îi vei culege numai pe aceştia şi îi vei da şi altora, pe lângă faptul că dispreţuieşti bunătatea lui Dumnezeu, oare nu cumva îi vei împiedica şi pe cei din jurul tău să umble pe calea vieţii?
Nu este înţelept să adunăm la un loc toate amintirile neplăcute ale trecutului, nedreptăţile şi dezamăgirile, pentru a vorbi despre ele şi pentru a ne lamenta din pricina lor, până când ajungem copleşiţi de descurajare. Un creştin descurajat este plin de întuneric, ţinând în afara inimii sale lumina lui Dumnezeu şi răspândind o umbră asupra cărării altora.
Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru scenele luminoase pe care El ni le-a descoperit. Să adunăm la un loc binecuvântatele dovezi ale iubirii Sale, ca să le putem avea întotdeauna înaintea ochilor noştri; Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcând divinitatea Sa în haina naturii omeneşti, ca să-l poată salva pe cel păcătos de sub puterea lui Satana; biruinţa câştigată de El în favoarea noastră, deschizând astfel cerul pentru oameni şi dezvăluind privirii noastre omeneşti locul în care Dumnezeirea Îşi descoperă slava; neamul omenesc căzut, dar ridicat din ruina în care îl aruncase păcatul şi adus iarăşi în legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând cu bine încercarea divină, prin credinţa în Mântuitorul nostru, îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos şi înălţat la tronul măririi Sale – iată scenele pe care Dumnezeu ar dori să le contemplăm.
Când lăsăm impresia că punem la îndoială iubirea lui Dumnezeu şi că nu ne mai încredem în făgăduinţele Lui, noi Îl dezonorăm şi Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Cum s-ar simţi o mamă dacă şi-ar vedea copiii plângându-se încontinuu de ea, ca şi când ea nu le-ar fi dorit binele, în timp ce eforturile întregii ei vieţi au avut ca scop numai interesele şi bunăstarea lor? Gândul că se îndoiesc de iubirea ei i-ar zdrobi inima. Oare cum s-ar simţi un părinte dacă ar fi tratat astfel de copiii săi? Și oare cum ne priveşte Tatăl nostru ceresc atunci când manifestăm neîncredere cu privire la iubirea Lui, care L-a determinat să-L dea pe unicul Său Fiu, pentru ca noi să putem avea viaţă? Apostolul Pavel scrie: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Cu toate acestea, cât de mulţi sunt aceia care, fără să exprime în cuvinte, declară prin faptele lor că „Domnul n-a spus lucrurile acestea pentru mine. Poate că El îi iubeşte pe alţii, dar nu mă iubeşte pe mine.”
Toate acestea fac rău sufletului tău; căci orice cuvânt de îndoială pe care îl rosteşti este o invitaţie adresată ispitelor lui Satana; el întăreşte în tine tendinţa spre îndoială şi îndepărtează de la tine îngerii păzitori. Când Satana te ispiteşte, nu trebuie să rosteşti niciun cuvânt de îndoială sau de nesiguranţă. Dacă alegi să deschizi uşa în faţa sugestiilor lui, mintea ţi se va umple de neîncredere şi de întrebări rebele. Dacă îţi exprimi sentimentele şi părerile tale, orice îndoială pe care o rosteşti nu numai că te va influenţa pe tine însuţi, dar constituie o sămânţă care va încolţi şi va aduce rod în viaţa altora, iar influenţa cuvintelor tale poate ajunge imposibil de contracarat. Poate că tu însuţi vei fi în stare să-ţi revii din perioada ispitei şi să scapi din capcana lui Satana, dar este posibil ca alţii, care au fost atraşi de influenţa ta, să nu mai poată scăpa de necredinţa pe care le-ai inspirat-o. Cât de important este deci să rostim numai acele cuvinte care vor conferi putere spirituală şi viaţă!
Îngerii ascultă cu atenţie pentru a auzi ce fel de mărturie prezinţi lumii despre Stăpânul tău ceresc. Conversaţia ta trebuie să-L aibă ca subiect pe Acela care trăieşte ca să mijlocească pentru tine înaintea Tatălui. Când dai mâna cu un prieten, lauda la adresa lui Dumnezeu să fie pe buzele tale şi în inima ta. Faptul acesta va îndrepta gândurile lui spre Domnul Hristos.
Noi toţi trecem prin încercări; suferim dureri greu de suportat, ne confruntăm cu ispite greu de învins. Nu le vorbi semenilor despre necazurile tale, ci adu totul înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune. Stabileşte-ţi ca regulă pentru viaţă – să nu rosteşti niciodată vreun cuvânt de îndoială sau descurajare. Prin cuvinte care inspiră speranţă şi bucurie sfântă, poţi face foarte mult pentru iluminarea vieţii altora şi pentru susţinerea eforturilor proprii.
Multe suflete curajoase sunt asaltate teribil de ispite şi se află pe punctul de a se prăbuşi în conflictul cu eul şi cu puterile răului. Nu descuraja un astfel de suflet în lupta lui cea grea. Încurajează-l prin cuvinte pline de nădejde, care să-l susţină pe drumul său. „Niciunul din noi nu trăieşte pentru sine” (Romani 14:7). Prin influenţa pe care o exercităm fără să ne dăm seama, ceilalţi pot fi încurajaţi şi întăriţi sau pot fi descurajaţi şi îndepărtaţi de la Domnul Hristos şi de la adevăr.
Există mulţi care au o idee greşită despre viaţa şi caracterul Domnului Hristos. Ei gândesc că El a fost lipsit de căldură şi voioşie, că a fost sever, aspru, neînduplecat şi lipsit de bucurie. În multe cazuri, întreaga experienţă creştină a unora este caracterizată de asemenea concepţii întunecate.
S-a spus adesea că Domnul Hristos a plâns, dar că El nu a fost văzut niciodată zâmbind. Mântuitorul nostru a fost într-adevăr un Om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa, deoarece El Și-a deschis inima pentru toate durerile oamenilor. Dar, deşi viaţa Lui a fost o viaţă de renunţare la sine, o viaţă umbrită de dureri şi griji, totuşi spiritul Său nu a fost niciodată zdrobit. Faţa Lui nu avea o expresie de durere şi de nemulţumire, ci transmitea întotdeauna pace şi seninătate. Inima Lui era un izvor de viaţă şi, oriunde mergea, ducea cu Sine odihna şi pacea, bucuria şi voioşia.
Mântuitorul nostru era solemn şi hotărât, dar nu era niciodată întunecat şi ursuz. Viaţa acelora care Îi urmează exemplul va fi caracterizată de hotărâre şi seriozitate; ei vor avea simţământul unei înţelegeri profunde a răspunderii personale. Uşurătatea şi frivolitatea vor fi reprimate; şi nu vor mai exista râsete zgomotoase sau amuzamente lipsite de bun-simţ. Religia lui Hristos aduce o pace asemenea unui râu. Ea nu stinge lumina bucuriei; nu alungă voioşia şi nici nu întunecă faţa luminoasă şi zâmbitoare. Domnul Hristos nu a venit să I se slujească, ci ca El să le slujească altora. Când iubirea Lui domneşte în inima noastră, atunci noi vom urma exemplul Său.
Dacă păstrăm în minte cu precădere faptele nedrepte şi lipsite de bunăvoinţă ale altora, atunci vom considera că este imposibil să-i iubim aşa cum ne-a iubit Hristos pe noi; dar, dacă gândurile noastre vor stărui asupra iubirii minunate şi asupra milei manifestate de Domnul Hristos faţă de noi, atunci le vom transmite şi altora acelaşi spirit. Trebuie să ne iubim şi să ne respectăm unii pe alţii, fără a ţine cont de greşelile şi nedesăvârşirile pe care nu putem să nu le observăm. Trebuie să cultivăm umilinţa, neîncrederea în sine şi o înţelegere plină de răbdare faţă de greşelile altora. Aceasta va nimici în noi orice egoism care ne izolează de alţii şi ne va face să fim altruişti, nobili şi generoşi.
Psalmistul spune: „Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie” (Psalmii 37:3). Da, „încrede-te în Domnul.” Fiecare zi îşi are poverile ei, grijile şi încurcăturile ei, iar când ne întâlnim, suntem atât de predispuşi să vorbim despre greutăţile şi încercările noastre. În felul acesta, în inima noastră se strecoară atâtea necazuri de împrumut; sunt îngăduite atâtea temeri; este exprimată o povară de nelinişte atât de apăsătoare, încât s-ar putea crede că nu avem un Mântuitor iubitor şi plin de milă, gata să răspundă cererilor noastre şi să ne fie un ajutor întotdeauna prezent în caz de nevoie.
Unii sunt în permanenţă cuprinşi de teamă şi de amărăciuni imaginare. Ei sunt înconjuraţi zilnic de dovezile iubirii lui Dumnezeu şi se bucură în fiecare zi de bunătăţile providenţei Sale; dar nu iau în considerare toate aceste binecuvântări. Mintea lor se ocupă continuu de ceva neplăcut, de ceva de care se tem că li s-ar putea întâmpla sau de dificultăţi care există cu adevărat, dar care, deşi sunt minore, le orbesc ochii, ca să nu vadă mulţimea lucrurilor pentru care ar trebui să Îi fie recunoscători lui Dumnezeu. Greutăţile pe care le întâmpină, în loc să-i apropie de Dumnezeu, singura sursă de ajutor pentru ei, îi îndepărtează de El, deoarece trezesc în inima lor nelinişte, nemulţumire şi reproşuri.
Oare facem bine când suntem atât de necredincioşi? De ce să fim nerecunoscători şi lipsiţi de încredere? Domnul Hristos este prietenul nostru; cerul întreg este preocupat de bunul nostru mers. N-ar trebui să îngăduim ca problemele şi îngrijorările vieţii de fiecare zi să ne tulbure sufletul şi să ne întunece faţa. Dacă procedăm astfel, atunci întotdeauna vom avea ceva care să ne tulbure şi să ne necăjească. N-ar trebui să permitem ca mintea noastră să se ocupe de griji care nu fac altceva decât să ne chinuiască şi să ne istovească, dar care nu ne ajută să suportăm încercările.
Poate că ajungi să ai mari greutăţi în activitatea ta profesională; perspectivele tale pot deveni din ce în ce mai întunecate şi poate că eşti ameninţat de pierderi mari; dar nu trebuie să te descurajezi; aşază grijile tale asupra lui Dumnezeu şi continuă să rămâi calm şi voios. Roagă-te pentru înţelepciunea de a-ţi trata problemele vieţii cu tact, pentru a preveni în felul acesta dezastre şi pierderi. În ceea ce te priveşte, fă tot ce poţi pentru a obţine rezultate favorabile. Domnul Iisus a făgăduit ajutorul Său, dar nu ne-a scutit de eforturi. Dacă, sprijinindu-ne pe Hristos – Ajutorul nostru – , am făcut tot ce am putut, atunci să acceptăm rezultatele cu bucurie.
Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de grijile vieţii. Domnul nu ne amăgeşte. El nu ne spune: „Nu vă temeţi, căci pe calea vieţii voastre nu sunt primejdii.” El ştie că sunt încercări şi pericole şi Se poartă cu noi într-o manieră sinceră şi deschisă. El nu plănuieşte să-i scoată acum pe copiii Săi din lumea păcatului şi a răului, ci îi îndrumă spre un loc sigur de scăpare. Rugăciunea Domnului pentru ucenicii Săi era: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” „În lume”, spunea Mântuitorul, „veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 17:15; 16:33).
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi lecţii preţioase cu privire la încrederea în Dumnezeu. Aceste lecţii au fost destinate încurajării copiilor lui Dumnezeu de-a lungul tuturor veacurilor şi au ajuns până la noi, astăzi, pline de învăţătură şi de mângâiere. Mântuitorul le-a îndreptat atenţia urmaşilor Săi spre păsările cerului, care ciripesc cântece de laudă, netulburate de nicio grijă, căci „ele nici nu seamănă, nici nu seceră”. Cu toate acestea, marele Tată ceresc Se îngrijeşte de nevoile lor. Mântuitorul întreabă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei 6:26) Marele Binefăcător al oamenilor şi al animalelor Îşi întinde mâna şi împlineşte nevoile tuturor făpturilor Sale. Nici păsările cerului nu rămân neobservate de El. Dumnezeu nu le pune hrana direct în cioc, dar El Se îngrijeşte de proviziile necesare nevoilor lor. Păsările trebuie să adune cerealele pe care Domnul le-a răspândit pentru ele. Ele trebuie să pregătească materialul necesar pentru micile lor cuiburi. Ele trebuie să-şi hrănească puişorii. Dar păsările merg cântând la lucrul lor, căci „Tatăl... ceresc le hrăneşte”. Și oare „nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” Nu sunteţi voi, în calitate de închinători inteligenţi şi spirituali, de o valoare mai mare decât păsările cerului? Oare Creatorul nostru, Păstrătorul vieţii noastre, Cel care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, nu Se va îngriji de toate nevoile noastre, dacă ne vom încrede în El?
Domnul Hristos a îndreptat atenţia ucenicilor Săi la florile de pe câmp, care cresc într-o varietate bogată, strălucind în simplitatea frumuseţii pe care cerescul Tată le-a dat-o, ca o expresie a iubirii Sale faţă de om. El a spus: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp.” Frumuseţea şi simplitatea acestor flori naturale întrec cu mult splendoarea lui Solomon. Cea mai strălucită îmbrăcăminte, produs al artei şi iscusinţei omeneşti, nu se poate compara cu graţia naturală şi frumuseţea încântătoare a florilor creaţiei lui Dumnezeu. Domnul Hristos întreabă: „Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Matei 6:28,30) Dacă Dumnezeu, Artistul divin, dă frumuseţe şi varietate culorilor unor simple flori care pier într-o zi, cu cât mai multă grijă va avea El de aceia care sunt creaţi după chipul şi asemănarea Sa? Această lecţie a Domnului Hristos este o mustrare pentru teama, îngrijorarea, confuzia şi îndoiala din inima lipsită de credinţă.
Dumnezeu doreşte ca toţi fiii şi fiicele Sale să fie fericiţi, plini de pace şi ascultători. Domnul spune: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”, și „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14:27; 15:11).
Fericirea care este căutată din motive egoiste, în afara căilor datoriei, este o fericire nesigură, îndoielnică şi temporară; ea trece, iar sufletul se umple de simţământul singurătăţii şi al tristeţii; dar în slujirea lui Dumnezeu găsim bucurie şi satisfacţie; creştinul nu este lăsat să străbată cărări nesigure; el nu este părăsit sub povara regretelor şi a dezamăgirilor zadarnice. Chiar dacă nu avem plăcerile acestei vieţi, putem totuşi să fim bucuroşi privind dincolo, spre bucuria vieţii veşnice.
Dar chiar şi aici, pe pământ, creştinii pot avea bucuria comuniunii cu Hristos; ei pot avea lumina iubirii Sale şi mângâierea continuă a prezenţei Sale. Fiecare pas în viaţă ne poate aduce mai aproape de Iisus, ne poate da o experienţă mai profundă a iubirii Sale şi ne poate aduce cu un pas mai aproape de căminul binecuvântat al păcii. De aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să avem o siguranţă temeinică şi statornică, mai puternică decât oricând. „Până aici Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7:12) şi ne va ajuta până la sfârşit. Să privim la pietrele monumentale de aducere-aminte a ceea ce a făcut Domnul pentru a ne mângâia şi pentru a ne salva din mâna nimicitorului. Să păstrăm vii în memoria noastră toate dovezile de îndurare şi har pe care Dumnezeu le-a manifestat faţă de noi – lacrimile pe care El ni le-a şters, durerile pe care le-a alinat, necazurile pe care le-a îndepărtat, temerile pe care le-a alungat, nevoile pe care le-a împlinit şi binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră – întărindu-ne astfel pentru tot ceea ce mai avem de întâmpinat pe calea peregri-najului nostru.
În lupta viitoare a credinţei şi a vieţii, ne putem aştepta la noi greutăţi, dar, privind la cele din trecut, precum şi la cele ce vor veni, putem spune: „Până aici Domnul ne-a ajutat” și „Puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronomul 33:25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne va fi dată pentru a le suporta. De aceea, să începem a îndeplini lucrarea care ne revine, oriunde vedem că este ceva de făcut, având încredinţarea că, orice va veni, ne va fi dată o putere proporţională cu încercările prin care vom trece.
La timpul cuvenit, porţile cerului vor fi deschise pentru a-i primi pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui slavei va răsuna, asemenea unei melodii armonioase, binecuvântarea: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).
Atunci, cei mântuiţi vor fi primiţi în căminul pe care Domnul Hristos îl pregăteşte pentru ei. Acolo, nu vor mai fi înconjuraţi de oamenii răi de pe pământ, de mincinoşi, idolatri, necuraţi, necre- dincioşi; ci ei se vor afla în tovărăşia celor care l-au învins pe Satana şi care, prin harul divin, şi-au format un caracter desăvârşit. Fiecare tendinţă păcătoasă, fiecare nedesăvârşire care le-a produs întristare şi durere aici, pe pământ, au fost curăţate prin sângele lui Hristos şi acum au parte de virtutea şi strălucirea slavei Sale, cu mult mai strălucitoare ca soarele. Frumuseţea morală şi desăvârşirea caracterului Său strălucesc în fiinţa lor, conferindu-le o valoare care întrece cu mult această splendoare exterioară. Ei sunt fără vină înaintea marelui tron alb al lui Dumnezeu, fiind părtaşi ai demnităţii şi ai privilegiilor îngerilor.
Având în vedere această moştenire glorioasă care ar putea ajunge în posesia lui, „ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26). Poate că este sărac, dar are în el însuşi o valoare şi o demnitate pe care lumea nu le poate oferi. Sufletul răscumpărat şi eliberat de păcat, cu toate însuşirile lui nobile, consacrate slujirii lui Dumnezeu, este de o valoare neîntrecută, iar în ceruri, în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi, salvarea chiar şi a unui singur suflet produce o bucurie care este exprimată prin cântări de sfântă biruinţă.
Pentru mai multe cărți digitale ale Editurii Viață și Sănătate vă invităm să accesați resursele disponibile pe:
www.viatasisanatate.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu