„Urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, răbdarea, blândeţea” (1 Tim 6, 11). Cum să facem să trăim, să aplicăm la rutina cotidiană, toate aceste virtuţi în viaţa noastră, zi de zi? Ar putea părea dificil să le concretizăm una câte una. De ce atunci să nu trăim prezentul în radicalitatea iubirii?
Dacă cineva trăieşte prezentul după voinţa lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu trăieşte în el, iar dacă Dumnezeu este în el, în el este iubirea. Cine trăieşte prezentul după împrejurările zilnice este răbdător, perseverent, este blând, este sărac în orice privinţă, este curat, este milostiv pentru că are iubirea în expresia sa cea mai înaltă şi genuină; Îl iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toate puterile; este iluminat interior, este condus de Duhul Sfânt şi prin urmare nu judecă, nu gândeşte rău, îl iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, are puterea „nebuniei” evanghelice să „întoarcă celălat obraz”, “să meargă încă două mile...”
Îndemnul îi este adresat lui Timotei, fidel colaborator al lui Pavel, tovarăş de călătorii şi prieten, vrednic de încredere până a fi ca un fiu. „Tu, omul lui Dumnezeu, – îi scrie Apostolul după ce condamnase orgoliul, invidia, certurile, ataşamentul faţă de bani – fugi de lucrurile acestea” şi îl îndeamnă să tindă spre o viaţă în care strălucesc virtuţile umane şi creştine.
În aceste cuvinte răsună angajarea asumată în momentul botezului de a renunţa la rău („fugi”) şi de a adera la bine („urmăreşte”). De la Duhul Sfânt vine transformarea radicală, capacitatea şi puterea de a pune în practică îndemnul lui Pavel: „Urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, răbdarea, blândeţea”.
Experienţele trăite de oameni sau grupuri de credincioși, au dat viaţă Cuvântului, ne permite să intuim cum se poate trăi îndemnurile lui Pavel, mai ales iubirea, răbdarea şi blândeţea. Cu deosebire la început nu era totdeauna uşor să trăieşti radicalitatea iubirii. Şi între noi, pe relaţiile noastre, se poate aşeza praful, iar unitatea poate să lâncezească. Se întâmpla, de exemplu, când observam defecte, imperfecţiunile celorlalţi şi le judecam, fapt pentru care legătura iubirii reciproce se răcea.
Un grup de fete misionare la Trento în anul 1944 au hotărât să reacţioneze la acea situaţie de conflict, de război:”Într-o zi ne-am gândit să facem un pact intre noi pe care l-am chemat „pactul milei”. Am hotărât ca în fiecare dimineaţă să-l vedem pe aproapele pe care-l întâlneam - în curte, la şcoală, la muncă, etc – nou, cu totul nou, fără să ne mai amintim de defectele sale, ci acoperind totul cu iubire. Însemna să ne apropiem de toţi cu această amnistie completă în inimi, cu această iertare universală. Era un angajament puternic, luat de toate împreună, care ne ajuta să fim, pe cât posibil, în iubire, după exemplul lui Dumnezeu cel milostiv, Care iartă şi uită.
Când Dumnezeu dă o poruncă sau un sfat, este de luat în seamă, nu de cântărit; porunca și sfatul Tatălui sunt pentru a fi urmate pentru biencuvântarea celui care crede și a celui care se apropie de cel ce crede. Puterea lui Dumnezeu va însoți pe cel credincios până la marginile pământui și până la sfârșitul timpului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu