Adevărații discipoli... adevărata Biserică

 „După aceasta toţi vor cunoaşte că sunteţi discipolii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (I 13, 35).

Isus stă la masă împreună cu prietenii Săi. Este ultima cină înainte de a se înălţa din lumea aceasta, cel mai solemn moment pentru a le încredinţa ultima voinţă a Lui, aproape un testament al Său: „Precum Eu v-am iubit, la fel să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. Aceasta va fi, de-a lungul secolelor, caracteristica discipolilor lui Isus care va permite identificarea acestora: prin aceasta îi vor recunoaşte toţi!

Aşa a fost de la început. Prima comunitate de credincioşi, la Ierusalim, se bucura de stima, de simpatia întregului popor tocmai datorită unităţii dintre ei, în aşa măsură încât în fiecare zi persoane noi li se alăturau.

Iar după câţiva ani, Tertulian, unul dintre primii scriitori creştini, a scos la lumină ceea ce se spunea despre primii creştini: ”Uite cum se iubesc şi cum sunt gata să îşi dea chiar viaţa unii pentru alţii”. 

Era o adeverire a cuvintelor lui Isus: „După aceasta toţi vor cunoaşte că sunteţi discipolii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Iubirea reciprocă deci este „haina creştinilor de rând care, mai în vârstă sau mai tineri, bărbaţi sau femei, căsătoriţi sau nu, adulţi sau copii, bolnavi ori sănătoşi pot să o îmbrace pentru a-L proclama peste tot şi şi în orice loc, cu propria lor viaţă, pe Cel în care cred, pe Cel pe care vor să-l iubească”. 

În unitatea născută din iubirea reciprocă a discipolilor lui Isus aproape că se oglindeşte şi devine vizibil acel Dumnezeu pe care El ni l-a revelat ca fiind Iubire: Biserica este imaginea Trinității. 

Aceasta este calea, mai actuală ca oricând, de a predica Evanghelia. O societate adesea fragmentată de prea multe cuvinte vrea mărturii înainte de maeştri, vrea mai întâi modele apoi cuvinte. Aceasta se implică mai uşor dacă vede o Evanghelie întrupată în viaţă, capabilă să creeze raporturi noi, pecetluită de fraternitate şi de iubire.

„După aceasta toţi vor cunoaşte că sunteţi discipolii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Cum să trăim acest Cuvânt al vieţii? Menţinând vie între noi iubirea reciprocă şi formând peste tot „celule vii”.

Dacă într-un oraş,în diferite puncte ale sale s-ar aprinde focul pe care Isus l-a adus pe pământ şi el ar rezista datorită bunăvoinţei oamenilor, în gerul din lume, întregul oraş ar fi repede aprins de iubirea lui Dumnezeu. (...)

Două sau mai multe suflete contopite în numele lui Cristos, care nu numai că nu se tem sau nu se ruşinează să-şi spună unul altuia clar dorinţa de a-L iubi pe Dumnezeu, ci îşi fac un Ideal din unitatea între ei, în Cristos, sunt o putere divină în lume.

Indiferent în ce oraş, astfel de oameni se pot întâlni în mijlocul familiei, soţul cu soţia, fiul şi tatăl, nora şi soacra, în parohii, în asociaţii, în instituţii, în şcoli, în birouri, oriunde.

Nu este o condiţie ca ei să fie deja sfinţi, fiindcă Isus ar fi precizat acest lucru: ajunge ca ei să fie uniţi în numele lui Cristos şi să nu rateze niciodată această unitate. Bineînţeles nu vor rămâne numai doi sau trei decât pentru scurtă vreme. Iubirea este contagioasă şi se răspândeşte de la sine şi sporeşte în proporţii incredibile.

Orice mică celulă, aprinsă de Dumnezeu în oricare punct de pe pământ, îşi va extinde flacăra în mod necesar şi Providenţa va răspândi aceste flăcări, aceste suflete flăcări, acolo unde va vrea, astfel încât omenirea să se reînnoiască în cât mai multe locuri prin căldura inimii lui Dumnezeu şi să-şi regăsească speranţa”.