În limbajul comun, cuvântul „dreptate” trimite la respectarea drepturilor omului, cerinţa de egalitate, distribuirea echitabilă a resurselor umane, organismele chemate să facă respectate legile.
Oare despre această dreptate vorbeşte Isus în „predica de pe munte” din care este preluată această fericire? Şi despre ea, dar aceasta vine ca o consecinţă a unei dreptăţi mai ample, care implică armonia raporturilor, înţelegerea, pacea.
Foamea şi setea fac trimitere la nevoile elementare ale oricărui individ, simbol al dorinţei profunde a inimii umane, niciodată deplin potolită.
Matei explică faptul că foamea omului este foamea de Dumnezeu, singurul care i-o poate potoli deplin, aşa cum bine a înţeles Sfântul Augustin care scrie faimoasa frază: „Pentru Tine ne-ai făcut şi neliniştită este inima mea până nu se va odihni în Tine”
Isus Însuşi a spus: „Cui îi e sete, să vină la Mine şi să bea”. El, la rândul Său, S-a hrănit din voinţa lui Dumnezeu. Dreptatea, în sens biblic, poate înseamnă să trăieşti în conformitate cu planul lui Dumnezeu pentru omenire: a gândit-o şi a vrut-o ca pe o familie unită în iubire.
„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că se vor sătura”
Dorinţa de dreptate şi căutarea ei sunt înscrise dintotdeauna în conştiinţa omului, puse de Însuşi Dumnezeu în inima lui. Dar în ciuda cuceririlor şi progreselor realizate de-a lungul istoriei, ce departe e încă realizarea deplină a planului lui Dumnezeu.
Războaiele care se duc şi astăzi, terorismul şi conflictele etnice, sunt semnul inegalităţilor sociale şi economice, al nedreptăţilor, al urii. Obstacolele în calea armoniei dintre oameni nu sunt doar de ordin juridic, din cauza legilor care reglementează convieţuirea, acestea depind de atitudini mai profunde, morale, spirituale, de valoarea pe care o dăm persoanei umane, de felul cum îl vedem pe celălalt.
La fel cu ordinea economică: subdezvoltarea crescândă şi prăpastia dintre bogaţi şi săraci, cu distribuţia inechitabilă a bunurilor, nu sunt doar rodul anumitor sisteme productive, ci şi al deciziilor de natură culturală şi politică: sunt un fapt uman. Când Isus ne invită să-i dăm şi mantaua celui ce ne cere tunica sau să facem două mile de drum cui ne cere să-l însoţim cale de o milă, arată un „mai mult”, o dreptate mai mare care o depăşeşte pe aceea a practicii legale, o dreptate care este expresia iubirii.
Fără iubire, respect pentru persoană, atenţie faţă de exigenţele ei, raporturile personale pot fi corecte, dar pot deveni şi birocratice, incapabile să dea răspunsurile hotărâtoare pentru exigenţele umane. Fără iubire nu va fi niciodată dreptate adevărată, împărţirea bunurilor între bogaţi şi săraci, atenţia faţă de unicitatea oricărui bărbat şi femei şi faţă de situaţia concretă în care se găsesc aceştia. Bunurile nu se mişcă singure; inimile sunt cele care trebuie să se mişte şi să facă bunurile să se mişte.
„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că se vor sătura” . Cum să trăim acest Cuvânt?
Privindu-l pe aproapele: nu doar o fiinţă umană cu drepturile sale şi egalitatea sa fundamentală în faţa tuturor, ci chipul viu al lui Isus. A-l iubi, chiar şi pe duşman, cu aceeaşi iubire cu care îl iubeşte Tatăl, şi pentru el să fim dispuşi la sacrificiu.
Trăind alături de el în reciprocitatea dăruirii, în împărtăşirea bunurilor spirituale şi materiale, aşa încât să devină toţi o singură familie. Atunci dorul nostru după o lume fraternă şi dreaptă, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, va deveni realitate. El Însuşi va veni să trăiască în mijlocul nostru şi ne va îndestula cu prezenţa Sa.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că se vor sătura.
Iată cum vorbeşte un lucrător despre cum şi-a dat demisia: „Firma în care lucrez s-a comasat cu alta din acelaşi domeniu. După această fuziune mi s-a cerut să parcurg lista angajaţilor, pentru că, după noua organizare, trei dintre ei trebuia să fie concediaţi. Ce era de făcut? O astfel de dispoziţie nu mi s-a părut totuşi fundamentată, ci, dimpotrivă, mai curând grăbită, pripită, luată fără nici o consideraţie faţă de consecinţele de ordin uman care le-ar fi adus asupra celor vizaţi şi asupra familiilor lor. Mi-am adus aminte de Cuvântul Vieţii. Singura soluţie era să fac ceea ce a făcut Isus: să-i iubesc primul. Mi-am prezentat demisia şi am spus că nu am semnat cele trei concedieri… ba chiar am fost întrebat cum gândeam insertarea angajaţilor în noua organizare. Aveam deja gata noul plan de organizare a personalului, care conducea la integrarea promptă şi utilă a tuturor în diferitele sectoare. A fost acceptat şi am rămas toţi în serviciu. Demisia nu mi-a fost acceptată… "
"Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că se vor sătura”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu