Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat, împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul sau era poziționat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celalalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.
Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să traiască pentru aceea oră din zi când i se descria în amanunțime ceea se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestor descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac.
O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră căminul în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în acel parc. Copaci seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.
Omul de la fereastră povestea cu voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază calduță omul de la fereastra a povestit despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să își antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fie așezat în locul aceluia.
Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastra murise liniștit, în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă ar fi cu putință să fie mutat în locul pe care și-l dorise atât de mult.
Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil acolo, apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși să se proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!
Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era dect un zid gol! Sună infirmiera și o întrebă: “Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră care a murit, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atat de bine detaliat? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”.
Infirmiera i-a răspuns surprinsă: “Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adaugă tristă: “Poate voia doar să te încurajeze”.
Ai auzit o poveste mai emoționantă decât aceasta? Ai simșit vreodată ceva asemănător sentimentelor pe care această povestire le invocă?
Dacă traiești fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alții și tu nu ai, cu siguranță vei rata bucuria de ate bucura de ceea ce ai sau de a primi ceea ce alții încearcă să îți daruiască. Așa că e mai bine să lupți pentru ceea ce-ți dorești tu și să nu mai ții cont de ceea ce zic cei din jur, de ceea ce au alții sau de ideile și dorințele altora și să începi să trăiești viața ta, să contruiești un prezent și un viitor după propriile idei și începând de la ceea ce ai și ești în prezent.
Ai simtit vreodată invidie cruntă față de o persoană careia ai fi vrut să îi iei locul? Ai fost vreodată dezamăgit – poate ceva care ai crezut că va fi minunat, s-a dovedit ulterior a fi mult mai puțin de atât? Ai primit vreodata încurajari fără rezerve și nu ai apreciat la acel moment importanța lor?
Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, și pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntașii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. (1 Cor. 2: 7-10)
Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte; dar, când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. (1 Cor. 13: 9-10)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu