„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui.” (In 4, 34).

„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui.” (In 4:34).

Este un Cuvânt minunat al lui Isus pentru orice creştin care poate, într-un anume fel, să-l repete pentru sine însuşi şi care, pus în practică, este în măsură să-l conducă destul de departe pe drumul vieţii.

Isus, aşezat lângă fântâna lui Iacob, în Samaria, era pe punctul să încheie discuţia cu samariteanca. Discipolii, întorşi din cetatea din apropiere unde s-au dus să facă provizii, se minunau că Învăţătorul lor vorbea cu o femeie (dar nimeni nu L-a întrebat de ce vorbeşte cu ea!!!).  Şi, după ce samariteanca a plecat, L-au îmbiat să mănânce. Isus Îşi dă seama de gândurile lor şi le răspunde: „Am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”.

Discipolii nu înţeleg: se gândesc la mâncarea materială şi se întreabă unul pe altul dacă cineva, în timp ce erau plecaţi, nu I-a adus Învăţătorului ceva de mâncare. Isus atunci le spune deschis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis şi să-I împlinesc lucrarea”.

De hrană avem nevoie în fiecare zi ca să ne menţinem în viaţă. Isus nu neagă acest fapt. Iar aici vorbeşte tocmai despre hrană, adică despre necesitatea ei naturală, dar o face ca să afirme existenţa şi necesitatea unei alte hrane, una mai importantă, de care El nu Se poate lipsi.

Isus a coborât din Cer ca să facă voia Celui Care L-a trimis şi să-I îndeplinească lucrarea. Nu are gânduri şi proiecte proprii, ci doar pe acelea ale Tatălui, cuvintele pe care le spune şi lucrările pe care le face sunt acelea ale Tatălui; nu acţionează după propria voinţă, ci după a Aceluia Care L-a trimis. Aceasta este viaţa lui Isus. Făcând aceasta Îşi astâmpără foamea. Aşa făcând, Se hrăneşte.

Totala adeziune la voinţa Tatălui Îi caracterizează toată viaţa, până la moartea pe cruce, unde într-adevăr va duce până la capăt lucrarea pe care Tatăl I-a încredinţat-o.

Isus consideră că a face voia Tatălui Îi este hrană, pentru că, realizând-o, „asimilând-o”, „mâncând-o”, identificându-Se cu ea, din ea Îşi primeşte Viaţa. Şi care anume este voinţa Tatălui, lucrarea Lui, pe care Isus trebuie s-o ducă până la capăt? Este să-i dea omului mântuirea, să-i dea viaţa care nu moare, să-i arate drumul către veșnicia fericită, să-i ofere un exemplu desăvârșit.

Iar un germene din această Viaţă, cu cuvântul şi iubirea Lui, puţin mai înainte, Isus i-a dat-o samaritencei. Curând, discipolii vor vedea această Viaţă înmugurind şi extinzându-se, pentru că samariteanca va transmite bogăţia descoperită şi primită şi altor samariteni: „Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” (Ioan 4:29).

Iar Isus, vorbindu-i samaritencei, dezvăluie planul lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să primească darul vieţii Sale. Aceasta este lucrarea a cărei îndeplinire Îl îmboldeşte pe Isus, pentru ca apoi s-o încredinţeze discipolilor, Bisericii.

Putem şi noi trăi acest Cuvânt care a caracterizat lucrarea lui Isus, care ilustrează în mod cu totul special fiinţa Sa, misiunea, zelul Său, exemplifică prin viața Lui iubirea Dumnezeirii pentru ființa umană, dorința fermă de a salva cu orice preț și pe oricine.

Desigur! Va trebui să trăim şi noi faptul că suntem fii ai Tatălui, prin Viaţa pe care Hristos ne-a împărtăşit-o, şi să ne hrănim astfel viaţa din voinţa Lui. O putem face împlinind în fiecare moment tot ceea ce vrea El de la noi, realizând aceasta în chip perfect, ca şi cum nu am avea altceva de făcut. Dumnezeu, de fapt, nu vrea mai mult.

Să ne hrănim deci din voința lui Dumnezeu pentru noi, clipă după clipă, şi vom trăi experienţa că, făcând aşa, acest lucru ne va sătura: ne dă bucurie, pace, fericire, ne dă un avans – nu e exagerat să spunem aşa – de fericire cerească.

Vom contribui şi noi alături de Isus, zi după zi, să se îndeplinească lucrarea Tatălui.