O femeie îmbrăcată într-o rochie decolorată de bumbac în dungi, împreună cu soțul ei, îmbrăcat într-un costum “obosit”, au coborât din trenul de Boston și, după o scurtă călătorie, au intrat timizi, fără programare, în anticamera biroului președintelui Universității Harvard.
La vederea lor, secretara putea jura că astfel de oameni crescuți parcă în padure nu au ce căuta la Harvard.
“Am dori să stăm de vorbă cu Președintele” spuse bărbatul cu o voce scăzută.
“E foarte ocupat ” i-a aruncat secretara peste umăr.
“Nu-i nimic,” spuse femeia, „o să așteptăm.”
Ore în șir secretara i-a ignorat sperând că în final cei doi se vor plictisi și vor pleca.
Dar ei nu s-au plictisit și în final secretara a decis să-l informeze pe președinte despre prezența și dorința celor doi, chiar dacă avea să regrete că a făcut-o.
“Poate că dacă o să le acordați câteva momente, vor pleca” i-a spus secretara președintelui.
Președintele a oftat a exasperare și a admis să stea de vorbă cu ei pentru câteva minute. Cineva atât de important ca el, nu avea timp de pierdut cu astfel de oameni simpli, iar prezența lor în biroul lui nu era binevenită.
Președintele și-a ridicat privirea cu demnitate și s-a îndreptat spre cei doi.
Femeia a început explicând:
“Am avut un fiu care a urmat cursurile Universității Harvard timp de un an. I-a placut așa de mult aici. A fost îndragostit de acest loc. Însă după un an a murit într-un tragic accident. Împreună cu sotul am hotărât să ridicam un monument în amintirea lui, și ne-am gândit că cel mai indicat loc este aici, undeva în campus.”
Președintele nu a părut impresionat. El a rămas chiar șocat.
“Doamnă”, a răspuns el cu o voce destul de rece, “noi nu putem admite să ridicăm câte o statuie pentru toți care urmează cursurile Universității Harvard și apoi mor. Dacă am face-o, locul acesta ar arăta ca un cimitir.”
“O, nu” a explicat doamna repede. “Noi nu vrem să ridicăm o statuie, noi am vrea sa sponsorizam o clădire pentru Harvard.”
Presedintele a clipit din ochi. El a privit din nou la îmbrăcămintea lor veche, uzată, demodată și decolorată, apoi a spus:
“O clădire? Aveți idee cât costă o clădire pentru Universitate? Am investit până acum, în clădirile pe care le vedeti aici la Harvard, 7,5 milioane de dolari.”
Pentru o clipă femeia a rămas tăcută. Președintele jubila; probail crezând că auzind ceea ce el le-a spus, vor pleca.
Doamna s-a întors către soțul ei și i-a spus cu o voce calmă:
“Dacă atât costă să pui bazele unei Universități, de ce nu am construi propria noastră Universitate?”
Soțul ei a făcut ochii mari; fața presedintelui a pălit, exprimând confuzie și uimire.
Doamna și domnul Stanford s-au ridicat și au plecat.
Ei au calatorit la Palo Alto, California, acolo au pus bazele universității care le poartă numele, Stanford University, în memoria fiului lor de care Universității Harvard nici nu i-a păsat.
Este usor sa judeci caracterul cuiva dupa felul cum ei ii trateaza pe aceia pentru care ei cred ca nu pot face nimic pentru ei.
Întâmplare adevarată de Malcom Forbes
Traducere de Mihail Baciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu