Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga (Matei 10,39). Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine, o va găsi” (trad. catolică). Citind aceste cuvinte ale lui Isus, ies în evidenţă două feluri de viaţă: cea care se construieşte în lumea aceasta şi viaţa supranaturală dăruită de Dumnezeu prin Isus, viaţă care nu se sfârşeşte odată cu moartea şi pe care nimeni nu ne-o poate răpi.
Aşadar, două atitudini în faţa experienţei: să ne alipim de viaţa pământească socotind-o ca pe singurul bine,şi atunci să ne simţim îndemnaţi să ne gândim la noi înşine, la lucrurile noastre, la cei apropiaţi nouă, închizându-ne astfel în carapacea proprie afirmându-ne propriul eu şi atât, iar în încheiere nu vom găsi decât moartea inevitabilă; sau, dimpotrivă, să credem că am primit de la Dumnezeu o existenţă mult mai profundă şi mai autentică şi atunci să avem curajul să trăim în aşa fel încât să merităm acest dar, fiind gata să ne sacrificăm viaţa pământească pentru cealaltă.
"Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga." Când Isus a rostit aceste cuvinte se gândea la suferință. Noi, ca orice creştin, trebuie să fim gata să sacrificăm ceva pentru a-L urma pe Învăţător şi pentru a rămâne credincioşi Evangheliei, chiar dacă ar fi să murim de moarte violentă, dacă ar fi nevoie, şi, cu harul lui Dumnezeu, ne va fi astfel dăruită viaţa adevărată. Isus a fost cel dintâi care“şi-a pierdut viaţa” şi a dobândit-o glorificată. El ne-a avertizat să nu ne temem de “cei care ucid trupul, dar nu au puterea să ucidă sufletul”. Astăzi ne spune: "Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine, o va găsi”.
Dacă citeşti Evanghelia cu atenţie, vei vedea că Isus revine la acest concept cel puţin de şase ori, ceea ce demonstrează ce importanţă are şi cât de mult îl ia în considerare Isus. Însă îndemnul de a ne pierde viaţa nu este pentru Isus doar o invitaţie de a îndura chiar şi martirajul. Este o lege fundamentală a vieţii creştine.
Trebuie să fim gata să renunţăm să facem din noi idealul vieţii, să renunţăm la independenţa noastră egoistă. Dacă vrem să fim adevăraţi creştini, trebuie să facem din Isus Hristos centrul existenţei noastre. Şi ce doreşte EL de la noi? Iubirea pentru ceilalţi! Dacă ne vom face din ea programul de viaţă, ne vom pierde cu siguranţă pe noi înşine şi vom găsi viaţa.
Iar această uitare de sine fără îndoială nu înseamnă o atitudine de renunţare pasivă, după cum ar putea gândi unii. Angajarea creştină este întotdeauna mare şi simţul responsabilităţii este total. Încă de pe pământ putem gusta faptul cădăruirea de sine într-o iubire trăită face să crească în noi viaţa. Atunci când ne vom petrece ziua în slujba celorlalţi, când vom şti să transformăm munca de fiecare zi, chiar monotonă şi grea, într-un gest de iubire, vom trăi bucuria de a ne simţi mai împliniţi.
Urmând poruncile lui Isus, care sunt toate pătrunse de iubire, vom găsi după această existenţă scurtă viaţa veşnică. Să ne amintim care va fi judecata lui Isus în ceasul de pe urmă. Le va spune celor din dreapta Sa: “Veniţi, binecuvântaţii…, pentru că am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc…; am fost străin şi m-aţi găzduit. Gol am fost şi m-aţi îmbrăcat…”.
Ca să ne facă şi pe noi părtaşi la existenţa ce nu cunoaşte trecere, El se va uita doar dacă l-am iubit pe aproapele şi va considera că i-am făcut Lui ceea ce am făcut pentru aproapele. Cum să ne pierdem încă de acum viaţa ca să o regăsim? Pregătindu-ne pentru examenul cel mare şi hotărâtor pentru care ne-am născut.
Să privim în jur şi să ne umplem ziua cu fapte de iubire. Hristos ni se înfăţişează în copiii noştri, în soţie, în soţ, în colegii de serviciu, de distracţie, vecini etc. Să le facem bine tuturor. Şi să nu-i uităm pe cei despre care aflăm în fiecare zi din ziare, de la prieteni sau de la televizor... Pentru toţi putem să facem ceva, după puterile noastre. Şi când acestea ne vor fi epuizate, tot ne vom mai putea ruga pentru ei. Iubirea este cea care contează.
Contextul larg al acestui îndemn exprimat de Isus este acesta: Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga. Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine. (Matei 10:37-40).
Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc și cel mai important element al vieții omului, apoi celelalte își vor găsi împlinirea într-o astfel de viață, pentru că El știe să răsplătească căutările omului după Dumnezeu.
Facă bunul Dumnezeu să găsim acele fapte de iubire pe care EL le-a pus înainte ca să umblăm în ele. Constantin Noica spunea: ”Dumnezeu te-a trimis în lume să-l înlocuiești: să creezi, să dai sensuri, să continui lucrarea pe care El a început-o”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu