Sâmburele de nădejde

"... Am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au și ei înșiși, că va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți. De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor." Faptele Apostolilor 24: 15-16 

Misionarul Benjamin Weir, a fost arestat și ținut ostatec în Beirut, timp de 16 luni. În această perioadă el a fost provocat cu tot felul de vești și scrisori pe care cei ce l-au întemnițat pretindeau ca le-au primit de la familia lui.

Prin toate minciunile pe care i le spuneau în fiecare zi, răpitorii doreau să-l ruineze din punct de vedere psihologic. Cu toate acestea Weir a îndurat cu răbdare izolarea și a suferit cu curaj și demnitate faptul că a fost pus în lanțuri.

În cartea pe care a scris-o mai târziu, intitulată Ostatecul legat, Ostatecul eliberat, Weir a relatat pe larg despre ceea ce l-a încurajat și l-a susținut în tot acel timp cât a fost ținut într-o pivniță fără lumină.

Într-o zi pe când era scos la baie, a descoperit că dacă se urca pe vasul de la toaletă, poate să privească pe fereastră. Tragând după sine cât mai mult lanțul cu care era legat, s-a ridicat și a privit spre priveliștea de afară. Era o dimineață radiantă, cu un soare ce ilumina puternic valea Bekka. În întreaga vale, recoltele erau de un verde crud ce contrasta cu albul strălucitor al zăpezii care încă mai acoperea munții înalți din depărtare. Această panoramă i-a dat lui Weir o inspirație puternică, care l-a marcat profund.

Acea priveliște, spunea el, mi-a descoperit măreția Creatorului nostru și mi-a vorbit de felul cum El poartă de grijă întregii lumi, binecuvântând chiar și pe cei care se purtau cu atâta răutate. Această priveliște mi-a dat nădejdea că într-o zi voi fi eliberat din acest întuneric.

Ca întemnițat nu-i era permis să privească pe fereastră. Mai tâziu a fost descoperit de cei care l-au capturat și i-au făcut lanțul mult mai scurt, pentru ca nu cumva să mai poată ajunge să mai privească afară. Cu toate ca lanțul i-a fost scurtat, imaginația și mintea lui au rămas libere. El își amintea mereu de acea priveliște, încercând să fixeze fiecare amănunt, detaliu, cât mai profund și real în mintea lui.

Acea amintire vie a fost pentru el ca un înger a lui Dumnezeu, care l-a susținut și motivat în cele mai grele clipe. Această experiență ne arată că chiar și atunci când viața ajunge într-un moment complicat, o situație dificilă, Dumnezeu întotdeauna ne dă cel puțin un sâmbure de nadejde.

Doamne Dumnezeule; îți mulțumim pentru nădejdea ce-o avem prin meritele lui Hristos. 

Amin!